Estetica uratului sau germinalul întârziat

(Distincția dintre urât și … urât).


Mai întâi de toate mi-aș dori ca acest eseu să conțină cât mai multe cuvinte dure, drastice, structuri lipsite de farmec și de corelație. Adică un stil neîngrijit și o exprimare cu dublă intenție. Cuvinte regionale, bizare, banale și nu în ultmul rând murdare, asta vrea să folosesc. Și nu doresc acest lucru pentru un nou experiment literar ci pentru a arăta că trăiesc acest eseu. Adeseori se scriu esee, critici, comentarii, dar autorii respectivelor lucrări uită și să le trăiască. Asta și reprezintă estetica urâtului, trăirea, poate că însăși estetica este trăirea. Pentru că tot ce este marginalizat de estetică mai curând duce spre supravețuire. Majoritatea științelor ajută pe om să supravețuiască însă doar artele îl aduce pe om la condiția de a trăi. Omul simte, deci trăiește.

Și apoi să nu uităm că ceea ce ține de cunoaștere este inhibat în limitat, doar omul artistic își permite să evadeze și să exploreze un spațiu nelimitat. Prin urmare nu voi încerca să dau accepțiuni conceptului de estetică a urâtului, nici să pun un semn de egalitate între termen și definiție. Nu vreau nici să fac o lungă expediție în istorie pentru a arăta ce reprezenta estetica urâtului la Victor Hugo, Baudelaire, Rimbaud sau Arghezi. Vreau, mai curând să scriu în așa mod încât să se formeze dubla accepțiune a conceptului, pe de o parte, conținutul să explice conceptul, iar pe de altă parte însăși forma de redare a eseului, din perspectivă analitică să explice termenul.

Nu doresc o definiție de dicționar care să elucideze conceptul și să fie mai târziu uitat. Atât Baudelaire cât și poetul întrebărilor prin intermediul creației au oferit accepțiuni ale conceptului, au oferit flori, aparent gingașe, frumoase , dar de o cruzime non-estetică. Anume acest pol opus al esteticii frumosului a și construit ceea ce va forma în secolul al- XIX-lea - estetica urâtului.

Până la urmă estetica urâtului s-a format din necesitatea de libertate. Libertinajul specific ultimelor secole a deschis drumul multor germeni ai modernitații. Acest libertinaj a fost specific nu doar artei poetice ci, practic, tuturor artelor din ultimele secole. De aici și apariția esteticii urâtului. Scriitorii nu mai pot suporta barierele tradiționale ale clasicismului, iar romantismul și realismul a oferit o prima ocazie de a se detașa de scepticism. Modernismul a oferit libertate în exprimare artistică provocând dezvoltarea esteticii urâtului. Poezia, ba chiar și arta în general au suferit reforme atât pe plan lingvistic, cât și la nivelul vocabularului, tot mai multe cuvinte catalogate ca urâte au urcat din adâncurile vocabularului non-convențional.

În prezent să scrii poezie erotică sau să pictezi nuduri folosind terminologie învechită e stupid. Poezia ca și pictura erotică devine fragment al pornografiei artistice. Eroticul de cândva tot mai frecvent bate spre pornografic, iar terminologia vocabularului este de o vulgaritate crudă. Amintesc de erotismul ce bate spre pornografic și terminologia grea folosită în edițiile originale din colecția O mie și una de nopți , sau lucrări și mai vechi în care apăreau o primă formă a esteticii urâtului. Și atrag atenția că limbajul obscen a fost folosit încă acum o mie de ani în tratatul Kama Sutra. Însă în pofida acestui fapt, au fost mereu considerate o capodopere a lumii orientale. Deci ce este frumosul, respectiv urâtul?

O trecere nebservabilă dintr-un registru ontologic în altul?...

Însă această trecere dintr-un registru ontologic în altul s-a efectuat prin intermediul esteticii urâtului. Asta nu înseamnă că estetica urâtului nu mai are valori morale. Estetica urâtului doar oferă șansa cuvintelor compromise să ajungă în limbajul artistic. Însă este un mare NU. Nu vor înțelege toți rafinamentul și subtilitatea artistică a creaților din sfera esteticii urâtului. Nu vor remarca decât vulgarismul și nu esteticismul, savoarea și realitatea creației. Omul necultivat și exterior planetei artistice va nega artistismul mascat în urâțenie. Florile de mucegai sau florile răului rămân până la urmă tot flori în esență, ce contează aparența!? Omul- fință contraversată și egoistă, nu vede decât aparența. Astă explică decalajul dintre aparențe estetice și esențe estetice. Până și oamenii de artă neagă esteica urâtului în artă. Cu atât mai mult oamenii exteriori ei. Argoticul și mediul neprielnic artei pot forma univers de creație. Iar pentru a înțelege acest univers trebuie să vii din acel mediu, să trăiești dualitatea mediului și a artei vulgare. Hai să dau o explicație mai plauzibilă, rap-ul , hip-hop-ul, graffiti și multe alte arte stradale au un coeficient de vulgaritate mărit, dar asta nu înseamnă că nu pot fi înglobate artei. Rap-ul nu va fi considerat artă a lumii mondene, iar graffiti nu va împodobi galeriile pariziene. Nu și ce? Nimic deosebit, doar estetică încă neînțeleasă și neacceptată unanim. Și apoi să nu uităm că artele stradale au căpătat liberatate în exprimare comparativ cu situația de acum 40 de ani. Artă ilariantă formează un univers aparte, scrisă într-o limbă indecentă cu nuanțe argotice, iată ce e estetica urâtului. Însă tocmai acest umanism ilariant formează esteticul acestei arte. Omul va avea nevoie de urât pentru că mai întâi de toate este uman deci predispus atât sensibilității frumosului cât și a urâtului.

Sunt greu de digerat romane precum Germinal sau O făclie de Paște nu doar pentru naturalismul care anticipează realismul trăirilor ci și pentru elemente care amintesc de o estetică a urâtului. Pentru că subiectul temei noastre de discuție reprezintă un relief instabil, o placă tectonică pe care arta nu este bine fixată. Cutremurele sau vulcanii nu reprezintă nimic altceva decât acele izbucniri violente ale artei urâte. Iar crusta Terrei este estetica în general. Am făcut această comparație pentru a face mai înțeles ce reprezintă urâtul și estetica în general.

Este evident că dacă folosești cuvinte mai rar folosite, expresii tari, nuduri, mizerie umană, argouri, brutalități și cruzime nu înseamnă că deja formezi o lucrare ce se integrează perfect în sfera esteticii urâtului. Este necesară expresivitatea poetică, plasticitate artistică, și doar atunci hiperurbanismul artistic devine literatură, artă. Poezia devine obiectivă, fără trăiri dramatice expuse în prim plan, așa cum este pictura, poezia, muzica sau sculptura expresionistă, deși ea respinge valorile realismului , deci și ale naturalismului. Dacă în expresionism, violența nu poate învinge niciodată frumosul, atunci în estetica urâtului violența poate forma însăși frumosul și nu doar repulsie. Oare nu poate fi plăcută și antipoezia sau antimuzica sau chiar și antipictura? Cu atât mai mult pentru cei care nu le preferă în stare pură…

Trivialul artistic sau abjectul artistic este in fond tot o formă de redare a artei prin manieră mai puțin estetică, dar necesară pentru a reda intensitatea trăirilor mai puțin frumoase. Satanicul sau impuritatea ce însoțește cadavrul, sau scenele obscene au și ele rolul de redare a stărilor despre care se evită discuțiile. Aici mă gândesc la romanele Amintiri din Casa morților sau în Azilul de noapte. Atât Dostoevski cât și Maxim Gorki redau lumii artistice și acea estetică a urâtului. Nu aș putea spune că nu o regăsesc și la Hugo, în Mizerabilii, doar că acolo este oarecum prea inteligentă acea estetică și autorul are și o acuratețe lingvistică. Deși nu lipsește cu desăvârșire spiritul esteticii urâtului.


Sunt sigur că ați auzit adeseori: nu face cutare sau cutare lucru pentru ca este urât și nu arată bine. Nu este estetic, ce vor spune oamenii, ce va spune presa, senzația că ești manipulat de către colectivitate. Pe dracu, cine-mi va pune restricții când trăiești realitatea, există estetic și dincolo de frumos, există armonie oriunde, până și-n cele mai urâte compoziții ale trupei Paraziții, până și expresia de la început de propoziție denotă acest fapt. Asta și reprezintă trăirea, așa cum este lumea, pentru că dincolo de frumos, armonie, estetic, mai sunt oameni, societăți decăzute sau cartiere unde esteticul a căpătat alte forme.

Omul, care a plagiat natura de-a lungul timpului însă a uitat să vadă în exemplul ei că această armonie este atotprezentă, un câmp lângă o mlaștină, copaci uscați alături de cei verzi, oaza din inima pustiului. Natura însăși formează un tablou, unde gamele cromatice sunt într-o armonie uluitoare. Iar animalele, ecosistemul, oare nu ne învață că armonia există chiar în acolo unde este moarte, pustiu, mlaștină, întuneric, umbre, noroi? Animalele cele mai drastice, hidoase au și ele o frumusețe aparte. Iar mediul unde își duc existența reprezintă cea mai mare frumusețe pentru ele. Posibil, un rol aparte îl joacă obișnuința, dar nu este exclus formarea naturei după ființa și invers.

Revin la opinia colectivă, element ce dirijează lumea, iar oamenii find individualități ce crează acel haos în care fiecare își are propria poziție, ceea ce face opinia colectivă instabilă. Deci, urâtul pentru colectivitate reprezintă desigur ceva neplăcut, imperfect, hidos, etc. Însă cât este de corect să credem în această opinie colectivă când știm de imperfecțiune ei. De ce estetica nu ar fi capabilă să aibă o dublă funcție, să slujească în egală măsură frumosul cât și urâtul? Ce ar fi dacă până la urmă urâtul nu ar fi altceva decât o aparență neplăcută a urâtului, o iluzie, ceva ce supunem comparației cu ceea ce știm ca frumos. Și cât de corect este să poziționăm urâtul la polul opus frumuseții, poate fi un reper, un punct geometric, poziționat diferit și atât.

(Îmi plac întrebările retorice, cu atât mai mult din sfera filosofiei pentru că pun în mișcare atât pe tine cât și pe inversul tău, formând un război al dualității complexității umane. De aici poziționare esteticii urâtului, în mod subiectiv).

Armonia, poate unicul element pe care-l găsim în toate tipuri de estetică. Ea reprezintă codul acceptat de estetică, etică, logică, ontologie, epistemologie sau gnoseologie, și alte ramuri ale filosofiei. Iar atunci când mă gândesc la estetică și la estetica urâtului în mod special, mă gândesc la armonie, pentru că atunci când nu este ea, se formează goluri între om, artă și cunoaștere. Omul însă a distrus în timp milioane de armonii create fie de înaintași , fie de natură și totul pentru a concepe noi armonii. Distrugere pentru formare și invers, iată cum trăiește artistul.

Hai să vorbim despre estetica urâtului în ceea ce nu este neapărat artă. Ați văzut colecționari, fie de insecte, de elemente hidoase, ați văzut baluri, dame îmbrăcate în haine ale căror materiale nu este nimic altceva decât tot ce a rămas din cadavrul unor animale sacrificate pentru frumusețea exterioară. Adeseori până să ajungă frumos, operă de artă, autorul, dar și materia trece printr-o fază premergătoare creației, iar munca depusă nu este de cele mai multe ori frumoasă, estetica frumosului este adeseori produsul finit, nu procesul în sine. Acele piei ce împodobesc gâtul unor doamne, acele brățări, diamante au o istorie scârboasă până să ajungă acolo unde le vedem. Nu cred să fie frumoasă munca de miner ( Germinal) pentru a găsi acele podoabe, sau munca de vânător ( Alain Vânătorul de Alexandre Dumas )… În fine, nu doresc să indispun lumea, dar estetica frumosului e pe departe așa cum pare. Acele insecte conservate în colecții sunt în fond cadavre conservate prin plastifiere. Mormintele frumos împodobite sunt acoperite cu pământ (mă duc cu gândul la existențialism). Monumentele cele mai frumoase au cunoscut lacrimi, chin și moarte. Și nu vorbesc doar de Curtea de Argeș sau de Marele Zid Chinezesc.

Estetica frumosului este în fond produsul finit al esteticii urâtului, ajuns să fie acceptat de colectivitate. Iată tot misterul dezlegat, omul (misterul Terrei) are nevoie de timp pentru a accepta și timp să-și formeze capacitatea de a digera noile apariții în materie de artă și știință. Odată digerate și acceptate poziția se schimbă în favoarea esteticii urâtului, devenit frumos. Cine poate ști? Poate chiar kitsch-urile vor deveni în timp înlocuitori ai adevăratei arte, sau vor dobândi originalitate doar prin schimbarea mentalității în timp. Cine știe?

Și apoi, părerea mea, găsesc atâta estetică în opera tuturor scriitorilor, poate exagerez, dar sunt ferm convins că au trăit mai mult sau mai puțin urâtul. Flaubert, Zola, Mirabeau, Maupassant, Gide și chiar Caragiale au predilecție pentru subiecte scârboase. Subiecte ce aparțin altei categorii estetice decât frumosul. Nu există estetica frumosului fără estetica urâtului, iar adeseori frumusețea este obținută prin urât adus în ipostază de comic. Că tot am vorbit de Caragiale, până la urmă comicul ironic este de proviniență din sfera urâtului. Frumosul sfidează urâtul pentru a ajunge la comic. Toate acțiunile sunt urâte în fond, personajele denaturalizate, și dacă nu la nivel lingvistic, cel puțin în gând ai cuvinte dezgustătoare sau cel puțin acele stări de dezacord. Urâtul devine și în cazul lui Caragiale ceva relativ, în comparație cu frumosul absolut. Însă autorul are meritul de a împleti comicul cu urâtul pentru a realiza o estetică aparte…

Oare nu simțim adeseori în operele scriitorilor menționați anterior starea acea de dezgust, senzație de dizgrație, subiecte hidoase, scârboase? Acțiunile sunt josnice, absurde, protagoniști răi, limbaj grosolan. Dizarmonia, asimetria normelor, incorectitudinea caracterelor, desfigurarea portretelor morale, involuția personajelor, diabolicul unor protagoniști, toate aceste elemente formează construcția esteticului urâtului. Însă noi avem nevoe de acest lucru, nu neaparat de estetica urâtului ci de urât, rău pentru a lupta cu ele.

Am menționat anterior despre comparația frumosului cu urâtul. Acum îmi aduc aminte de discuția dintre Hippias și Socrate, menționată în Ideea de frumos a lui Platon, momentul când comparau maimuțele cele mai frumoase ce nu pot fi la fel de frumoase ca oamenii și oamenii ca zeitățile. Acum, după toată această discuție încă nu pot răspunde la întrebarea: ce este urâtul, respectiv ce este frumosul?

Frumosul este urât și urâtul este frumos spuneau vrăjitoarele în Macbeth. Deci, rămâne să ne încredințăm rațiunea- ochilor, până la urmă ei critică cel mai constructiv realitatea, însă această realitate e aparentă. Deci ce ar fi mai bine să răspund. Sigur, mereu vor rămâne semne ale întrebării după probleme legate de filosofie și de componentele ei. Cât de corect e să considerăm urâtul analog cu răul și invers. Sau, mă întreb uneori cât de frumoase au fost zeitățile grecești ale lumii antice, au fost chiar atât de fromoși Apollo sau Afrodita? Evident, un măr ce avea altă destinație, nu ne convinge că a fost cea mai frumosă, s-a format un stereotip, apoi altele și iată așa până în prezent. Și apoi frumusețea exterioară rar când coincidea cu cea interioară. Dacă să ne gândim la furia frumoaselor sirene sau le impedimentele frumoase ale lui Ulise atunci ne punem încă odată întrebarea, ce este frumosul, respectiv urâtul?

Vreau să fac o comparație dintre estetica frumosului și cea a urâtului pentru a evidenția deosebirile și de a da o definiție prin comparație.

Suntem ființe sensibile, capabile să exercite volitiv anumite preferințe în materie de frumusețe. Și anume frumusețea sufletului sau a virtuții. Tot datorită sensibilității umane groaza, boala, munca sau războiul pot fi transformate radical și să devină obiectul de plăcere estetică în literatură, muzică, pictură, etc. De aici aș porni ideea că natura umană își găsește împlicarea în artă și arta își găsește împlicarea în natura umană.

Urâțenia este strâns legată și de alte categorii estetice. Putem vedea estetica urâtului în tragedii sau în comedii, dar și în alte categorii. Și nu doar pentru că urâtul coreleaza cu frumosul. În Evul Mediu am senzația ca totul se raportează la bine și la rău, nu mai exista frumusețe sau urât în evul întunecat, doar binele și contrastul lui. În Renaștere, urâtul este folosit doar pentru a spori așa zisa frumusețe, în acest mod se măresc contrastele frumos-urât (cel puțin așa am observat eu în literatura acelor timpuri). Până să apară în literatură, urâtul a fost prezent și a fost observat în natură (catastrofe, seisme, vulcani), până și lava vulcanului în pofida pagubelor este frumoasă de la înalțimi. A mai fost observată în viața omului (boali, răni, moarte,) în politică și administrație publică (fraude, corupție, procese inechitabile, etc) și în alte sfere.

Adeseori urâtul a fost considerat ceva haotic și lipsit de formă, asociat cu anti-valori, încărcătură emoțională negativă). Acum mă gândesc, ar putea lumea exista fără, e un rău necesar până la urmă, pentru a sublinia opusul și cum este viața fără frumos. Ceva mă duce cu gândul la pelicula Equilibrium din 2002, în regia lui Kurt Wimmer pentru a sesiza importanța artei, cum ar fi viața echilibrată, fără artă, fără estetică, falsificată, fără trăiri. Atunci sesizez cât de importantă este estetica în general și urâtul în particular. O altă idee mă direcționează către ideea biblică a creaționismului, unde gânditorii creștini au apreciat frumusețea lumii vizibile și omul de la crearea lui până în prezent. Urâțenia în natură și în om a fost văzută ca o consecință a păcatului și a corupției, lipsa de frumusete fiind catalogată ca pedeapsă divină.

Estetica urâtului va ridica mereu multe semne de întrebare. Este sau nu o entitate relativă ca și răul? Urâtul este urât numai în măsura în care nu este frumos, respectiv bun. Sau poate exista totuși independent de entități absolute precum frumosul și binele, de autoraportarea sa la frumos. Și atunci cum rămâne cu gusturile individuale ale fiecărui om? Ce accepțiuni dăm pentru fiecare termen și unde poziționăm fiecare element? Adică, fiecare om are gusturi, principii și în funcție de ele va considera ceva negativ , respectiv pozitiv.

Vreau să închei cu o întrebare dată de Ipolit Terentiev prințului Mâșkin (Idiotul): Ce fel de frumuseţe va salva lumea? (Какая красота спасет мир?).

Bibliografie.

Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983.

F.M. Dostoievski, Idiotul, Polirom, 2007.

Ion Ianoşi, Estetica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.

Nicolai Hartmann, Estetica, Ed. Univers, Bucureşti.

Platon, Opere, II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1976.

Umberto Eco, Istoria Frumuseţii, Editura Rao, Bucuresti, 2005.

Matei Calinescu, Cinci feţe ale modernităţii : modernism, avangardă, decadenţă, kitsch,

postmodernism, Polirom, Iasi, 2005.

P.S. Este imposibil să epuizez acest subiect în câteva pagini.