Remanenţa operei lui Caragiale, Tipurile de comic la Caragiale


Eseu pe tema:
Remanenţa operei lui Caragiale



Asemeni unei imagine care rămâne după încetarea excitației inițiale, opera lui Ion Luca Caragiale[1] rămâne a fi un model pentru iubitorii de comic şi absurd. Atâta doar că această remanenţă continuă de ceva timp, mai exact din clipa în care a aşternut pe foi realitatea unei lumi neobservabile” de către contemporanii săi. Vreau să spun că nu orice scriitor are curajul” să vorbească despre imperfecţiunea umană în maniera în care a abordat-o Caragiale.

 Popularitatea operei lui Caragiale se datorează în mare parte tipurilor de comic folosite nu doar în opera sa ci şi în viaţa de zi cu zi.[2]

Ion Luca Caragiale în bogata şi variata sa operă a folosit o serie variată de elemente comice; fie că se găsesc în comediile sale, în schiţe sau nuvele, scrisori, romane, peste tot pot fi evidenţiate o gamă largă de elemente comice.

Tipurile de comic sunt prezente în situaţia tipică a momentelor dramatice sau viu colorate de către scriitor prin intermediul personajelor sale, acţiunea lor, adeseori stupidă, fără coerenţă, prin limbaj etc.

I.L.Caragiale este de fapt un maestru virtuoz al comicului românesc. În comediile sale se ascunde satiră dar şi tristeţe sub învelișul râsului şi sarcasmului ,,Tipurile şi comicul ridicol care alcătuiesc piesa (O scrisoare pierdută) sunt fardurile zglobii ale unei crâncene deziluzii - afirma Tudor Arghezi. Despre autorul însuşi, Vlahuţă se întreba retoric: ,, Un om vesel? Nu. Un om farte trist. E multă durere sub glumele lui”.”[3]  . Dramaturgul sancţionează în primul rând defectele oamenilor şi ale societaţii contemporane sie. În comedia lui Caragiale  una din sursele comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţă, adeseori personajele sale îşi doresc să pară altceva decât sunt în realitate, de aici rezultă o serie  de încurcături diverse, ,, un element esențial în declanșarea efectului comic pare a fi contrastul”[4]

 În aparenţă personajele sale par a fi: cinstite, corecte, amabile, dar  în realitatea sunt cu totul altfel: coruptive, parvenite, demagogice. Caţavencu, Zoe, Dandanache, Trahanache, Prisanda etc. sunt surprinşi în diverse ipostaze dar nu şi în adevărata lor înfăţişare, ei vorbesc sau cel puţin încearcă să vorbească folosind pronumele de politeţe, împrumuturi din limba engleză și franceză, ca să pară intelectuali, nobili (astfel Catavencu apare în contrast cu adevaratul politician, iar Zoe apare în contrast cu o femeia cinstită).

Caragiale  reprezintă întruchiparea elementelor comice de epocă, pe care le-a extras minuţios din banalul societăţi ,,comediile lui Caragiale alcătuiesc un întreg unitar[5]”.

,,Mecanismele comicului, ale umoului - de stârnire a râsului, în ultima instanţă- sunt greu de definit”[6] atât din punctul de vedere  psihologic cât şi din perspectiva condiţiei umane. Un rol deosebit de important care şi stârneşte umorul îl reprezintă tipurile de comic, Caragiale cu deosebit talent artistic a îmbinat perfect mai multe tipuri de comic, iar în rezultat au apărut comediile sale şi nu doar ele.

Tipurile de comic întâlnite atât în opera lui Caragiale cât şi cunoscute la nivel mondial sunt: comicul de caracter, comicul de limbaj, ticurile sau autonomistele verbale, truismele, contradicţia în termini, nonsensurile, comicul numelor (ale personajelor), comicul de moravuri, etc.[7]

,,Sunt recunoscute ca tipuri de caracterizare a acestei categorii estetice în dramaturgie, comicul de caractere sau de moravuri, comicul de situație și cel de limbaj”[8]

Pintre altele termenul comedie provine din franceză- comedie, de la latinescu -comoedia.  Comedia este o ,,specie a genului dramatic în care sunt înfățișate personaje, caractere, moravuri sociale etc. Într-un chip care să stârniască râsul, având totdeauna un sfârșit fericit, spre deosebire de tragedie, și, deseori, și un sens moralizator- câstigat ridendo mores ( râzând îndreapă moravurile).”[9]

Comicul de caracter[10]

Comicul de caracter conturează trăstăturile şi unele aspecte negative ale personajelor, trăsăturile lor negative, imorale, în cele din urmă personajele stârnesc râsul ca scop moralizator prin caracterul lor. Astfel ţinând cont de nume şi de caracter:

Farfuridi este licheaua ,,Farfuride (aparte): Ce roşu s-a  făcut. (Tare) : Salutare, salutare, onorabile.”[11] 

Tipătescu este tipul junelui prim ,,Tipătescu: (terminând de citit o frază din jurnal) ... Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase  judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!... (indignat.) Eu vampir, 'ai?... Caraghioz![12]

 Trahanache este ticăitul, încornoratul naiv; Dandanache - demagogul, incultul, prostul fudul; Caţavencu - demagogul latrans; Pristanda – perfida, dar şi  tipul omului slugarnic;  Zoe – femeia voluntară;  până şi cetăţianul este turmentat şi naiv.

Caragiale de regulă deplasează accentul de pe deformitatea exterioara a personajelor la care trăsătura dominant este redată comic  pe deformitatea interioara dar şi intelectuală: prostia umană , ticăloşia de care dau dovadă, ipocrizia lor. În acest sens cu mici excepții  toate personajele lui Caragiale sunt comice prin ceea ce fac dar  şi prin  ceea ce spun.  Adeseori comicul este provocat de suficienţa dar şi lipsa de logică a personajelor.

 Astfel ,,Comicul de caractere este corelat cu tendințele dramaturgiei spre tiparizare[13]

Comicul de limbaj

Comicul de limbaj reprezintă modalitatea de caracterizare a personajelor, şi se realizează prin:

- neasimilarea neologizmelor (ex[14]: bamir, renumeraţie, famelie, plebicist,etc. ),

- repetarea unor cuvinte care devin ticuri verbale ( ex: puţintică  răbdare, curat, neicuţorule, ect.),

- folosirea regionalismelor munteniste în opera  lui Caragiale  (care are rolul de a localiza acţiunea (ex: scoţ, văz, prinz, aprinz, ect.),

- prin prezenţa nonsensurilor (...e sublimă, dar lipseste cu desavarsire, să se revizuiască primesc, dar atunci să nu se schimbe nimic, etc),

- contradicţia în termini (ex:12 trecute fix),

-adevărurile care şi aşa sunt evidente (ex: un popor care nu merge înaine stă pe loc),

- cacofoniile şi pleonasme (ex:  va să zică că nu le are, fără prinţipuri, etc)

- tautologiilor (ex: enteresul şi iar enteresul),

- anacolutul şi altele, toate aceste tehnici duc la îmbogăţirea conţinutului amuzant al operei. Un rol deosebit de important este şi faptul că în perioada marilor clasici au apărut o varietate de neologisme şi nu toţi au putut să se adapteze noi situaţii, comică este şi realitatea căci oamenii credeau că dacă le folosesc în limbajul curent vor părea  mai distinţi, dar se înşelau amarnic. Oamenii de regulă le spuneau din auzite, fără a ţine cont de reguli ortoepice (ex: boliclinică, geantă, latină, filigram, muşchetar, etc) pronunţate cu alt accent şi adeseori fără unele foneme).

Limbajul folosit de către  personaje ne oferă diverse informaţii preţioase despre originea personajelor, identitatea lor, gradul de cunoaştere , nivelul de cultură, inteligenţa lor, apartenenţa la o grupare politică, maniere etc. Cu puţine excepţii personajele se exprimă adeseori gresit, folosind truisme, pleonasme contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, mşi ar părea şi de absurd; ele  evidenţiază nivelul intelectual şi sufletesc al personajelor, astfel spus comicul de limbaj este bine realizat în opera lui Caragiale.

Pe lângă faptul că comicul de limbaj este mijlocul de caracterizare care provoacă râsul, el ne aduce în faţă adevărata natură şi cultură a personajelor.

Astfel vorbele lui Tipătescu nu au o logică în exprimare ,,Nu... bețiv... vițios... păcătos.”[15] Pristanda repetă într-una cuvântul curat, ,,curat constituțional!”[16]

Discursul dintre Efimița și Leonida ,, Efimița: Parol? – Leonida: Parol... Per examplu, eu...[17] , la care protagoniștii nici nu știu să explice termeni pe care îi folosesc.

Prin limbaj, stil, conflict, tipologie şi de ce nu şi acţiune, Caragiale anticipează operele absurde din început de secol XX.[18]

Un alt discurs amuzant este prezent  în Căldură mare

 ,, D. : Amice, eşti... idiot!

F. : Ba nu, domnule.

D. : Zici că nu-i acasă.

F. : Ba-i acasă. domnule.

D. : Apoi, nu ziseşi c-a plecat?

F. : Nu, domnule, n-a plecat.

D. : Atunci e acasă.

F. : Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.

D. : Unde?

F. : În oraş!

D. : Unde?!

F. : În Bucureşti.

D. : Atunci să-i spui c-am venit eu.

F. : Cum vă cheama pe dv.?

D. : Ce-ţi pasă?

F. : Ca să-i spui.

D. : Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, daca nu ţi-am spus ce să-i spui? Stai, întâi să-ţi spun; nu te repezi... Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat...

F. : Cine?

D. : Eu.[19]

Sau situațía finală din Două loturi ,,viciversa, nu se poate domnulule!, peste noapte?

Sunt cazuri când discursul capătă  valență comică datorită accentului străin

,, -Listă! Zice tipul cu tonul aspru și cu un pronunțat accent străin[20]

…Protagoniștii folosesc simultan mai multe limbi, provocând diverse confuzii

 ,, Madame Esmeralde Piscopesco, five o’clock tea tons les jeudis” [21]

Aici se poate observa în mod involuntar că absurdul generează, sau mai bine zis declanşează comicul şi viciversa. Însăşi nonsensul generează comicul…

Comicul  de moravuri

Comicul de moravuri este bazat pe opoziţia dintre aparenţa onorabilă şi esenţa reală şi imorală atât în viaţa de familie cât şi în viaţa publică (ex: Trahache şi Tipătescu se consideră stâlpi ai partidului, de o moralitate şi ineligenţă excepţională, pe când în realitate sunt ambiţioşi, lipsiţi de sentimente, manipulaţi de  femei ).

 În opera lui Caragiale se găsesc o serie largă de moravuri blamate (ex: şantajul politic, adulterul, diverse compromise, imoralitatea familiară, corupţia politicienilor care la prima vedere par umili, indulgenţi, demagogia, aranjamentele de culise, etc.)

Comicul de moravuri mai este şi un tip de comic violent şi tragic, aici societatea este vicioasă, degradată.

Caragiale a avut o legătură aparte pentru moft , îndeosebi pentru Moftul  român. Moftul român a fost o revistă umoristică înfiinţată de Ion Luca Caragiale în ianuarie 1893, după ce acesta se retrăsese din ziaristică (la sfârşitul anului 1889). Publicaţia era subintitulată ironic „Revistă spiritistă naţională, organ pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană”. În Moftul român au fost publicate unele dintre cele mai valoroase schiţe ale lui Caragiale. Printre colaboratorii de marcă ai publicaţei s-au numărat Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Alexandru Cazaban.[22]

Un deosebit accent dramaturgul pune pe mofturile umane, astfel găsim prezența cuvântului  Mofturi  ca răspuns la mai multe întrebări

 ,,-Moftul român a înviat!

- Adevărat a-nviat![ …]

-Eu: Ce mai spun gazetele, nene?

-Nenea: Mofturi !

-Eu: Ce era azi la Cameră?

-D. deputat: Mofturi !

-Un cerșetor degerat: Fă-ți pomană: mor de foame!

-Un domn cu bundă: Mofturi !

-Un june cu revolverul în mână: Acrivițo! dacă nu mă iubești, mă omor!

-D-ra Acrivița (făcând două gropițe asasine în obraji): Mofturi![ ...]

-Pacientul (foarte impacient): Doctore, mor!

-Doctorul (foarte liniștit): Mofturi !

-Librarul: Iată o carte nouă, foarte interesantă.

-Un june cult (dând cu dispreț volumul la o parte): Moft!

[…]

-Un cetățean: Săriți!

-D. procuror (grăbindu-se să suie la club): Mofturi!

-Eu: Eu crez că de astă dată guvernul a avut dreptate.

-Un pesimist suprimat (scrâșnind fieros): Mofturi!

[…]

Moft! Mofturi! O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremei noastre.”[23]

În cele menționate anterior pot fi evidențiate o serie de tipuri de comic, rezultante din întrebări poate nu prea reușite, date persoanelor dezinteresate, care pe lângă faptul că acordă același răspuns  mofturi ei fac și gesturi nu prea frumoase...

Comicul de situație

Comicul de situație este prezent în mai multe scene: în momentul cînd Rică își recită declarația de dragoste pentru Zița , către Veta; momentul când Leonida și Efimița se barichează în casă de teama împușcăturilor din stradă; scena când Pampon fuge din frizerie după Crăcănel, crezând că e Bibicul; scena când Nae îi sustrage lui Mița sticluța cu vitrion și înlocuirea cu o altă sticluță sau când Mița îi aruncă cerneala în altul decât în cine își dorea... [24].

Tot la capitolul: comic prezent în diverse sitauții, trebuie menținută scenele când Nae scoate o măsea sănătoasă catindatului (profesionismul în muncă, atitudinea față de clienți) sau când le fixează la cele două amante abia împăcate, întâlniri succesive.

Un rol aparte îl joacă și cetățeanul turmentat, care apare mereu în momentul inoportun în momente de mari tensiuni, declanșând : enervări, speranțe, deziluzi, bucuri, etc.

,, Comicul de situație nu poate atinge deplinătatea efectului doar prin recursul la un rețetor de variațiuni[25]

,,Comicul de situație se convertește în comic de moravuri ”[26] momentul când Nae spune să nu dea în oglinzi că sunt cu chirie.

Scrieri comice

Caragiale folosește comicul în tot ce scrie: în comedii, nuvele, schițe, scrisori, telegrame, etc. Mai trebuie menținut faptul că ,,efectul comic depinde de convențiile de gen și de viziunea de ansamblu[27]

În telegramele sale pe lângă faptul că reduce numărul cuvintelor, literelor, Caragiale mai și strecoară și câte o rugăminte  care sună bizar:

...Onor,  prim-ministru.                                                                                         București.                                                                                                                                                                                                          

Repet reclama telegrama No... Petiționat parchetului. Procoror lipsește oraș mănăstire maici chef. Substitut refuzat pără vini procoror. Tremur viața me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern.

Costăchel Gudurău. 

avocat, aleg. col. I, fost deputat.”[28]

Caragiale  a atras  atenția și asupra scurtării unor expresii, cuvinte, spre  exemplu etc.

,,Acest etc ... e încântător”[29].

Caragiale foloseste comicul și în scrisorile adresate prietenilor ,, Scrisoare către V. A. Urechia, 6 noiembrie 1886.

Dragă amice !

Mai întâi am să te întreb de sănătate. În cel de-al doilea rând nu știu cum aș putea răspunde la așa grațioasă întrebare?  Desigur că răspunsul meu este Nu [...] Cu salutări prietenești, al dumitale Caragiale.” [30]

Accente grave dar care păstrează o urmă de comic se găsesc și în nuvelele și povestirile lui Caragiale  în forma descrierii: ,, …un miros gras de carne arsă se răspândea în gang: o fâșietură se auzi și mici plesnituri…”[31] ( O făclie de Paști), în faptul ca evreul contrar  religiei sale se duce să aprindă o făclie de paște, după ce a aprins mâna unui om...

Caragiale a luat în vizor și oameni cu dificiențe: cu probleme de orientare, creștere, vorbire, înțelegere,  ,,...un om sucit [32]( Cănuță om sucit  ), faptul cum răspundea la întrebările profesorului...

Nu mai puțin comică dar şi grotească este situația între cei doi vechi prieteni, evrei, ajunși la judecată, [33]

,,— Bine, bre — zice cadiul — dacă omul nu tăgăduiește și se dă dator să-ți plătească cinstit până la para, ce mai faci gură?... ai?...

— Să plătească? urlă ovreiul... să plătească?... ce să plătească?... pe tată?... poate el să plătească pe tată?

— Care tată, bre? întreabă Iusuf.

— Tata meu!

— Care tată, bre? întreabă cadiul.

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... și Iusuf l-a mâncat.

— Pe cine l-am mâncat, bre?

— Pe tată!

— Când, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?

— Când a fost pe corabie...

— A fost tat-tău cu mine pe corabie?

— A fost!

— Și l-am mâncat?... eu?

— Tu! tu! […]

— Bine, dacă a murit, cum era să mai umble pe corabie, bre?

— A umblat!

— După ce a murit?

— După!

— Cum, bre?

— Tată, când a murit, m-a jurat să-l trimit să-l îngroape în pământul sfânt la Ierusalim, că acolo vrea el să putrezească... și eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, și carnea am făcut-o pastramă...

Iusuf s-a-ngălbenit deodată și s-a apucat cu mâinile de pântece.

— ...și — a urmat jelindu-se Aron — m-am gândit, de ce să nu fac iconomie la transport; am pus pastrama-ntr-un sac și i-am dat lui... să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Șumen, s-o îngroape acolo, că el a știut... Și el a mâncat pe drum pe tată!... Ce fac eu acuma?[...]

Cadiul, ascultându-le toate, a zis:

— Bre! de treizeci de ani judec aicea la Kavala lume după lume, cu fel de fel de pricini; dar încă așa nebuni și așa pricină ciudată nu mi s-a mai înfățișat... ’’[34]

Poate fi observat că ,, Pe axa înnegurării comicului dinspre formele vesele, bonome înspre cele amare, triste sau subsumate esteticii urâtului, grotescul, îndeaproape înrudit cu umorul negru şi cu cel absurd, se află în zona de frontieră cu tragicul pe care îl găzduieşte uneori, atunci când îl parodiază, îl caricaturizează sau îl minimalizează […]”[35]

 Este de necontestat faptul că ,, Lucrarea d-lui Caragiale  este originală [...] Comediile d-lui Caragiale, (spun gurile rele), sunt triviale și imorale; tipurile sunt  toate alese dintre oameni sau vițioși sau proști; situațiile sunt adesori scabroase; amorul e totdeauna nelegiuit [...]”.  Din punct de vedere optimist Comediile d-lui Caragiale [...] sunt plante adevărate, fie tufiș, fie fire de iarbă, și dacă au viața lor organică, vor avea și puterea de a trăi.[36]

Aici poate fi observată puterea limbajului şi talentul polemic ,,Caragiale este un maestru  al mânuirii limbajului”[37]

Influenţa  lui Caragiale poate fi observată uşor în operele unor scriitori precum: George Ranetti; Tudor  Muşatescu; Ion Băieşu; Alexandru O. Teodoreanu;  Teodor Mazilu şi mai puţin în opera lui Eugen Ionescu; etc.

Caragiale prin prisma defectelor social-umane a arătat asupră căror apecte omul mai are de lucrat pentru a se perfecționa și a scăpa de tot ce este urât și apasă asupra omului…

Închei cu poezii parodice ce far referire la imaginea orașului Ploiești zugrăvită în proza scurtă a lui Ion Luca Caragiale (1852-1912).



Caut casă



…Caut casă cu chirie,

Caut și nu mai găsesc,

Casă bună - ea să fie,

Puțini bani - eu să plătesc...



E absurd ce se petrece

La noi, în București;

Orașul crește, timpul trece...

…Îmi aduc aminte de Ploiești;



De adăpostul de cândva,

Casa lui Hagi Ilie,

Iată ea - a fost ceva;

O parte din copilărie.



Cu grădină fără fund...

Dar să o vezi sub clar de lună

Sub un disc de argint, rotund

Ce ,,cocea” gutui și prună.



Ce gutui și prune brumării

Și ce mai viță încărcată,

Petreceam cu alți copii...

Ce frumos a fost odată!



…Încăperi mari cu ziduri groase,

Paralel, repartizate câte două...

Doar că soba a var miroase,

Se obeserva uşor că e nouă...



Iar alături de perete,

-Un protector nebiruit,

Fără de frică sau regrete,

În pat cândva am adormit...



Grand Hotel Victoria Română





…Ș-acu pe înserate,

Intram în orașul natal;

Iar străzile înstrăinate

Mă priveau oarecum brutal.



Pomii din margină de drum

Mă priveau ca pe un rătăcit.

Nu ma fost demult și acum

În străin loc am revenit.



Nu-s acele palpitări

Ce le-aș simți la revedere,

Din contra un val de remușcări

La tot ce-mi cade sub vedere.



Uliți triste, mirosind urât,

Mă întâmpină chiar de la gară,

Ce-am lăsat n-am regăsit

S-a schimbat din cale-afară.



…Trag la hotelul Victoria Română

Cândva maidanul din copilărie,

Privesc acum, o uliță străină...

... În miez de noapte - gălăgie;



Mă ridic, merg să privesc:

Eh! Măturătorii au prins un câine

Și în  dură joacă îl tot lovesc;

Petrecere ce o știu eu bine…



Apoi o ceartă-n cafenea

Parcă o ușă-i dur trântită

Se pare că s-a spart ceva,

Văd o femeie dezgolită,



Pe un polițist ea-l ține strâns,

El se luptă, ea nu-l lasă,

Doar în cămașă e ea, cu părul desprins

Și țipă într-una, dar, cui îi pasă?



Uf !... Niciodată nu voi uita:

Ce bine m-am odihnit,

Cum am perecut noapte asta,

Cât de bine am fost primit!

























































Bibliografie

1.                  Caragiale, I.L., Kir Ianulea, Nuvele, povestiri, Editura pentru literatură,[f.l], 1964.

2.                  Caragiale, I.L, Moftul român, Antologie şi prefaţă de Alexandru Dobrecu, Editura Moldova, Iaşi, 1991.

3.                  Caragiale, I.L., Momente şi schiţe, Postfaţă, tabel cronologic, referinţe critice de Aureliu Goci, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002.

4.                  Caragiale, I.L., Nuvele, Postfaţă, tabel cronologic, aprecieri, critică de Aureliu Goci, Editura 100+1 Gramar, Bucureti, 2001.

5.                  Caragiale, I.L., O scrisoare pierdută, comedie în patru acte, Biblioteca pentru toţi, Editura de stat pentru lieratură şi artă, [f.l], [f.a].

6.                  Caragiale, I.L., Pagini alese, Antologie ş prezentare de Mihaela Cojocaru, Ilustraţiile de Eugen Taru, Editura Regis, Bucureşti, [f.a].

7.                  Caragiale, I.L., Păcat...,Editura Meridian Craiova, 1993.

8.                  Caragiale, I.L., Scrisori şi acte, Studii şi documente, Editura pentru literatură, [f.l] 1963.

9.                  Caragiale, I.L., Teatru, Postfaţă, tabel cronologic de Aureliu goci, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2001.

10.             Ilie, Loredana,  Un veac de caragialism; comic şi absurd în proza şi dramaturgia românească postcaragialiană, Institutul european,[f.l], 2012.

11.             Maiorescu, Titu, Din Critice, Ediţie îngrijită şi tabel cronoloic de Domnica Filimon, introducere de Eugen Tudoran, Editura Eminecu, [Bucureşti], [1978].

12.             Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, Institutul de Istorie şi teorie literară ,,G.Călinscu”, Dicţionar de termeni literari, Editura academiei Republicii Socialiste România, Bucueşti, 1976.

13.             Comediile lui I. L. Caragiale, Introducere, comentarii, dosar critic, note şi bibliografie comentată de Liviu Papadima, lector la Universitatea din Bucureşti, Humanitas, Bucureşti, [f.a].

            http://www.moftulroman.ro/  ultima accesare pe 25.03.2012.
















[1]   Pe viitor voi folosi abrevierea I. L. Caragiale pentru a evita repetarea cacofoniei ca-ca, deşi  sunt permise cacofoni de genul: Ion Luca Caragiale, Biserica Catolică, Banca Comercială Română, Epoca Capitalistă, Tactica Cavalerească etc.


[2] Am decis să pun accentul pe tipurile de comic în opera lui I. L. Caragiale.


[3]Comediile lui I. L. Caragiale, Introducere, comentarii, dosar critic, note şi bibliografie comentată de Liviu Papadima, lector la Universitatea din Bucureşti, Humanitas, Bucureşti, [f.a].p.259.


[4] Ibidem, p 259.


[5] Ibidem, p.246.


[6] Ibidem, p.259.


[7] În cele ce urmează  mă voi referi la mai multe tipuri de comic prezente in opera lui Caragiale, menționând și câteva exemple extrase din comediile sale.


[8] Ibidem


[9]Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, Institutul de Istorie şi teorie literară ,,G.Călinscu”, Dicţionar de termeni literari, Editura academiei Republicii Socialiste România, Bucueşti, 1976, p.82.


[10] În cele ce urmează  mă voi referi la mai multe tipuri de comic prezente in opera lui Caragiale, menționând și câteva exemple extrase din comediile sale.


[11] I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, comedie în patru acte, Biblioteca pentru toţi, Editura de stat pentru lieratură şi artă, [f.l], [f.a], p 28.


[12] Ibidem, p. 6.


[13]Comediile lui I. L. Caragialeop.cit, p.261.


[14] Exemplele menţionate sunt extrase din comdiile lui Caragiale.


[15] I.L. Caragiale, op.cit, p.71.


[16] Ibidem, p.151.


[17] Idem, Teatru, Postfaţă, tabel cronologic de Aureliu goci, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2001, p. 204.


[18] În exemplele de mai jos  se pot observa tangenţe între opera lui Caragiale şi un precursor al său precum Eugen Ionescu...


[19] Idem, Momente şi schiţe, Postfaţă, tabel cronologic, referinţe critice de Aureliu Goci, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002, p. 150.


[20] Idem, Nuvele, Postfaţă, tabel cronologic, aprecieri, critică de Aureliu Goci, Editura 100+1 Gramar, Bucureti, 2001,p. 101.


[21] Idem, Pagini alese, Antologie ş prezentare de Mihaela Cojocaru, Ilustraţiile de Eugen Taru, Editura Regis, Bucureşti, [f.a], p. 33.


[22] http://www.moftulroman.ro/  ultima accesare pe 25.03.2012.


[23] Idem, Moftul român, Antologie şi prefaţă de Alexandru Dobrecu, Editura Moldova, Iaşi, 1991,p.p. 46-47.


[24] Scenele menționate sunt prezente în comediile lui Caragiale.


[25]Comediile lui I. L. Caragialeop.cit,  p. 260.


[26] Ibidem


[27] Ibidem, p. 261.


[28] Idem Moftul român, op.cit, p. 93.


[29] Ibidem, p 316.


[30] Idem, Scrisori şi acte, Studii şi documente, Editura pentru literatură, [f.l] 1963, p. 3.


[31] Idem, Kir Ianulea, Nuvele, povestiri, Editura pentru literatură,[f.l], 1964, p. 22.


[32] Ibidem, p. 95.


[33] În cele ce urmează pot fi observate o serie de tipuri de comic.


[34] Ibidem, p.p. 172-173.


[35] Loredana Ilie,  Un veac de caragialism; comic şi absurd în proza şi dramaturgia românească postcaragialiană, Institutul european,[f.l], 2012, p. 99.


[36] Titu Maiorescu, Din Critice, Ediţie îngrijită şi tabel cronoloic de Domnica Filimon, introducere de Eugen Tudoran, Editura Eminecu, [Bucureşti], [1978], p.p. 260-270.


[37] Comediile lui I. L. Caragialeop.cit, p 261.

Comentarii

Postări populare