Ion Dombrov- profesorul de la răscrucea de vremi

 Nu am avut nici o lecție propriu-zisă cu domnul profesor Ion Dombrov, cel puțin nici una în care eu să fiu în bancă, iar dumnealui să ne predea lecția în fața clasei. Și totuși a fost profesorul de la răscrucea de vremi.

L-am cunoscut pe dumnealui în anii de liceu, și nu la lecție ci la pauză, în timp ce veneam la centrul radiofonic și la ziarul școlar “The Cimișlia news”. Împreună cu echipa am luat premii după premii după o muncă titanică și ne bucuram de fiecare cuvânt scris în paginile ziarului școlar, dar și despre ziar…

Au fost anii de glorie de la răscrucea de vremi. Liceul, tezele, iubirea, fetele și bacalaureatul, evident aveam nevoie de sfatul unui profesor-prieten, mai ales prieten,  și mai ales la capitolul iubire. Sfaturi care nu întârziau să apară. Și ori de câte ori reveneam acasă reveneam și la vechiul prieten- profesorul de la răscruce de vremi…

Puțini din noi cunosc că profesorii, și în special, profesorii de limbă și literatură română au avut încercări și poate chiar texte publicate. Voi da mai jos câteva texte din creațiile domnului profesor Ion Dombrov.

Cărturarul

Toamna târzie își lăsase amprentele sale asupra naturii mohorâte a satelor din cursul de jos al bătrânului Nistru. Copacii își aruncară mândra lor haină galben-roșietică, unde și unde se mai vedea câte o frunză veștedă ce-și aștepta și ea adierea de vânt, să o alunge în câmpul larg și uscat. Uscat, căci nu căzuse un strop de ploaie vara întreagă, ............pe cer alunecau și acum câteva fire de nori printre care cerneau razele unui soare palid și zgârcit.

Această toamnă tristă a anului ’45 prevestea groaznica perioadă a anilor ’46 - ’47- anii strașnicei foamete, acest genocid al naturii care a răpit mii de vieți omenești de pe acest suferind pământ basarabean.

Oamenii satului abia-și reveniră în fire după crâncenul război care-și aruncase aripile sale negre și asupra satelor noastre nistrene, dar erau mâhniți și întristați de prevestirile naturii - seceta care bântuia pe câmpiile moldave cândva doldora de roadă.

Școala primară din sat mă avea director interimar, eu, un tânăr de 18 ani, student la scoală normală din Tighina, un novice în arta pedagogică. De fapt, șapte învățători pe care-i avea școala, reparată în grabă, cumva la repezeală, erau de aceeași vârstă, având 6-7 clase primare  până în anul 1944. Eram parcă mai căpos cu cele câteva clase liceale școlite la liceul de băieți din Cetatea Albă.

Mă trezesc într-o zi cu un corespondent de la foaia județeană “ Viața nouă” care se edita la Tighina și mă roagă să-l însoțesc până la moș Melinte Pascaru, un om de acum în vârstă ce locuia pe o muchie de deal în partea de est a satului de unde se vedea ca în palmă întinsul larg al bălții din lunca Nistrului, limanul Mării Negre și vechile ziduri ale cetății lui Ștefan cel Mare din Cetatea Albă.

Fusese corespondentul la oficiul poștal din sat interesându-se, cine din locuitorii satului sunt abonați la careva publicații. Poștărița, lelea Frăsâna, o femeie zveltă și energică l-a informat că Melinte Pascaru e abonat la ziarul “ Țăranul sovietic” și la cel județean “ Viața nouă”.

Intenția corespondentului era să facă un reportaj despre acest om care citește tocmai două ziare. Aveam de rezolvat câteva chestiuni urgente, dar am acceptat să-l însoțesc și să-i fac cunoștință cu o rudă de-a mea după mama, moș Melinte.

L-am găsit reparând ceva la căruța lui veche și cam hodorogită, pufăind încontinuu dintr-o țigară “samocrutcă”, cum îi zicea el, care era umplută cu tutun crescut și pregătit de el. Avea în adâncul hărmanului, ascunse între bălării niște tufe de tutun pe care le îngrijea cu destulă străduință. Poseda el o tehnologie personală de pregătire a tutunului: frunzele le selecta după mărime, le înșira grijuliu pe o sfoară de cânepă și le usca în podul casei la umbră ca să nu-și piardă gustul. Tulpinile le mărunțea atent cu o secure într-o covățică de lemn, le vântura  și le punea întinse pe o bucată de materie tot în pod, să se usuce.

Moș Melinte, un om, trecut de a doua tinerețe, ne-a întâlnit liniștit, poate chiar cu o careva indiferență, căci era un  om umblat prin lume și cunoscuse mulți și diferiți oameni.

La binețele noastre ne-a răspuns politicos, saltându-și de pe cap o cușmă cam mițoasă, înclinându-și puțin capul. I-am lămurit moșului scopul vizitei noastre. Corespondentul l-a lăudat pentru faptul că citește tocmai două publicații, la care moșul a zâmbit șiret, și i-a cerut opiniile sale despre conținutul publicațiilor. Pe fața bronzată a moșului a apărut o grimasă ciudată. Ochii lui încă destul de ageri parcă ne întrebau că ce vrem noi de la un om necărturar și încă trecut demult de frumoasa tinerețe. Își sufla nasul acvilin, care era sprijinit de o mustață căruntă și îngălbenită de fumul țigării  care parcă era crescută între buzele lui crăpate de vânt, pregătindu-ne răspunsul. Era de o statură mijlocie cu niște mâini vânjoase ce dovedeau că a muncit mult și din greu în viața lui de țăran. S-a gândit puțin, a chibzuit, apoi a răspuns răspicat:

- “Nepravilinâe” sunt gazetele voastre. Moșul folosea în vorbirea lui și unele cuvinte rusești, pentru că în această parte a satului locuiau unele familii ce vorbeau o limbă amestecată, folosind atât cuvinte rusești, cât și cuvinte ucrainești- influenta vecinilor de pe malul stâng al Nistrului.

Corespondentul a rămas cam uimit de așa răspuns categoric și l-a rugat să-și argumenteze părerea sa. Atunci moșul ne-a invitat în casa cea mare- o cameră curățică, modest aranjată, dar plăcut și frumos. Am simțit un miros de busuioc răspândit de un mănunchi ce era atârnat lângă icoane. Mătușa Anica, nevasta lui moș Melinte, o femeie josuță și cam uscățivă, cu un ten al feței fără riduri ce dovedeau o frumusețe în tinerețe, cu privirea blândă ce dovedea și bunătatea ei sufletească, ne lămuri că busuiocul din moși-strămoși, e o plantă și a vieții și a morții. Pe masă erau câteva exemplare a publicațiilor pomenite. Se apropie moșul de masă , luă o gazetă “Viața nouă” o așternu frumos și începu să-i demonstreze corespondentului:

-Dacă rup gazeta pe lung, ea se rupe bine, însă pe curmeziș se rupe rău, da mie îmi trebuie să se rupă anume pe curmeziș.

Și ne lămurește că din această jumătate de foaie de ziar își drege o țigară în care își toarnă un pumn de mahorcă și asta îi ajunge ca să pufăiască până la oraș, unde se ducea deseori în cărăușie.

Corespondentul s-a uitat pieziș la moșul nostru și a înțeles cărturăria lui, s-a întristat că a făcut degeaba un drum atât de lung, însă l-a lăudat pentru străduințele lui, i-a mulțumit și mi-a făcut semn să plecăm.

Moș Melinte a rămas chiar supărat, cum așa, să-i vină niște oameni în casa lui, care-i de oameni și să plece fără a-i gusta vinul cel alb și atât de gustos? Nu l-am refuzat și am acceptat invitația lui.

Mătușa Anica a adus pe masă pâine puhavă de casă, câteva  felii de brânză de oi și niște roșii mari și frumoase. Moșul  a pus pe masă un cofăiel cu vin, refuzând ceșcuța de lut pe care o aduse mătușa, apoi a căutat într-un dulăpior un pahar.

-În pahar, eu văd cum sar stropii, care-s inima vinului, comentă stăpânul casei.

 A fost soare mult vara asta, poama a fost dulce și vinu-i dulciu și gustos. Și cu adevărat, era un vin alb, străveziu care îți învăluia cu puterea lui toate mădularele corpului și îți deschidea sufletul la vorbă.

După ce închinasem câteva pahare în cinstea gospodarului, corespondentului nostru îi cam trecuse ciuda și tristețea de timpul pierdut și, ca orice jurnalist profesionist, începu să-l descoase și să-l iscodească pe moșneag, ba despre lume, ba de una, ba de alta…

-Mai poți mata, moș Melinte , mai poți? îl întreba el cu un iz ironic.

Întrebarea l-a cam uimit pe moș. A devenit cam îngândurat, apoi după o scurtă pauză și-a revenit, fața i s-a înseninat, s-a uitat și el în ochii corespondentului și a început să-i lămurească.

-Apoi, măi băieți, dragii moșului, o să ajungeți și voi în anii mei și aș vrea atunci să vă pun eu o asemenea întrebare… Mi-am trăit viața cam cu greutăți și nevoi, dar în mod cinstit… am lucrat mult și din greu, dar cu plăcere… am ajutat oamenii la nevoile lor cum am putut, și ei m-au ajutat pe mine. Așa-i la sat… Eh, tinerețile au trecut! Când eram așa tânăr ca voi, ieșeam noaptea afară  după trebuințele omului și îi udam tocmai pereții Dochiței, vecina mea, o vădană săracă, căreia din când în când îi făceam din ochi, dar amu ies afară cam des noaptea, îmi desfac bine picioarele, dar tot îmi ud vinele…

Voi nu râdeți, măi băieți, veți ajunge numaidecât în situația mea. Să știți de la mine că fiecare om își are locul lui în viața asta pe pământ și trebuie să-l știți și să-l păziți. Am și eu steaua mea îndrumătoare, soarele care m-a încălzit și mi-a luminat viața, luna care îmi dă vise, pământul care mă ține și mă hrănește și eu, ca orice țăran îl ocrotesc și îl iubesc, se vede că repede m-oi împreuna cu dânsul. Iaca, așa-i viața mea, dragii moșului!

I-am mulțumit pentru vorbele înțelepte, pentru cinstea pe care ne-a oferit-o, i-am urat voie bună, sănătate și ne-am căutat fiecare de drumul său.

Și acum, după zeci de ani, în aceste conjuncturi sociale ale vieții îmi amintesc de dreptatea cuvintelor acestui chibzuit la vorbă și la faptă, țăran basarabean.

Închinare/ Dacă aș putea să vă întorc sărutul

Motto: Profesorii de școală sunt în posesia unei așa puteri la care prim miniștrii nici nu pot să viseze. (Winston Churchill)

Sunt sigur că nu poate exista un om cărturar în memoria căruia să nu dăinuie chipul luminos al acelei nobile personalități- Învățătorul, cel ce i-a trasat calea la care a ajuns: medic, inginer, profesor, agronom, deputat, ba chiar președinte al țării.

Citind nuvela lui Mihail Sadoveanu “ Domnul Trandafir”, rămâi impresionat și înduioșat de dragostea și stima ce o nutrea marele măiestru față de primul său învățător, numele căruia îl asociază cu cea mai mândră și preferată floare- trandafirul.

Chipul luminos al primului învățător îl întâlnim în operele clasicilor literaturii noastre: la Mihai Eminescu în poemul “ La mormântul lui Aron Pumnul”, la Ion Creangă- pe bădița Vasile, Isaia Teodorescu sau Popa Duhu, la I.L.Caragiale- Bazil Drăgăsescu. Ion Druță îl idolatrizează pe Pavel Harabagiu, primul său învățător din Horodiște.

Îmi zvâcnete inima când pronunț acest cuvânt- Învățător, pe care Octavian Goga și Cezar Petrescu îl asociază cu Apostolul. Chipul luminos al primei mele învățătoare din clasele primare îmi persistă în suflet ca o icoană vie, pentru că destinul a voit ca să-i urmez calea pe care a croit-o în viața mea. Cu sinceritate recunosc că chipul ei m-a frapat din primele zile, când am pășit pragul școlii, un copil blond, pipernicit, timid, ba chiar fricos.

Nu știu de ce, dar vremea libertății copilărești pentru mine s-a curmat cam prea devreme, pentru că mi-am început “studiile” la vârsta de șase ani, având marele noroc să fiu elevul Doamnei Irina Țapu, o învățătoare excepțională, ideală pentru acele vremuri. Așa concep acum, când i-am gustat “pâinea ei nobilă și frumoasă ”, dar destul de amară. Căci nu poate fi un act de mare jertfire de sine, mai nobil decât altoirea în sufletul tinerei generații a celor mai sublime calități umane: omenia, castitatea, modestia, dragostea de baștină și de oamenii ce-i mai important, dragostea de carte, de acumulare de noi cunoștințe, atât de necesare în viața cotidiană a oricărui om. Acestea, cred, au fost și idealul dragei mele învățătoare. Venea la școală îmbrăcată simplu, modest, dar destul de frumos și atrăgător. N-am văzut-o niciodată să-și fi rujat buzele sau să poarte manichiură, părul ei castaniu bogat era lins pieptănat și adunat pe spate într-un coc. Ochii ei verzii  și zâmbetul blajin te fermecau.

Venea la școală fără întârziere cu un vraf de caiete de-ale noastre, iar în altă mână un deșteptător, pe care-l așeza pe masa ei de lucru,  noi neștiindu-i menirea lui. Dar când fiind la recreație, cineva striga strident: “clasa întâia - la clasă!”, ne dădeam seama că ceasul de pe masă ne-a jucat festa, căci elevii celorlalte clase se zbenguiau în continuare râzând de noi. Plecarea mea la școală cu un an mai devreme a fost o înțelegere între familia domnilor învățători Țapu și părinții mei.

Când veni vorba că a doua zi să plec la școală în clasa întâia , străbunicul meu, Sâdor Pâslă, mi-a dat doi lei ca să-mi cumpăr de la prăvălie un caiet și un creion. În drum, jucându-mă cu băieții mi-am pierdut moneda și mă așteptam la o mustrare aspră ba chiar și la o bătaie bună, căci o meritam. Bunelul însă mi-a dat o altă monedă, a legat-o strâns într-o batistă și astfel mi-am procurat prima mea avere, apoi mi-a ascuțit creionul, dintr-un stuf gros mi-a meșterit un penal pentru el și a doua zi- Doamne - ajută la carte! Deci bunelul m-a blagoslovit în drumul mare și lung al cunoștințelor. Dar ghinion! În acea zi, memorabilă pentru mine, Doamna Învățătoare era plecată și o înlocuia un careva învățător cu un nume straniu- Lepădatu. Se vede că era lepădat și de legea bunei pedagogii. M-a așezat în prima bancă și am văzut scris pe tablă cifra “2”, pentru că elevii avansaseră cu învățătura ceilalți elevi scriau în rând cifra, iar eu, fiind stângaci, am învârtit de câteva ori creionul pe întreaga foaie a caietului, desenând un doi mare și frumos cum socoteam eu.  Și cum mă desfătam cu “opera” mea am simțit o lovitură cu o vărguță peste mâna mea stângă și o voce a sunat deasupra mea: “Mă băiatule, cu mâna dreaptă se scrie!” Am luat creionul în mâna dreaptă și de atunci scriu cu dreapta, iar celelalte lucrări le înfăptuiesc cu mâna stângă.

Cât de plăcut mă simțeam la lecțiile Doamnei Învățătoare Irina Țapu! Vocea ei lină și melodioasă suna plăcut în clasă când recita sau citea un text literar. Lecțiile de istorie, științele naturii și geografia în clasele următoare erau demonstrate și ilustrate de diferite materiale didactice , unele pregătite personal de ea. La orele de istorie căuta și ne insufla dragoste față de țăranii satului, care cum ne spunea, sunt talpa țării noastre, ne îndemna să ne iubim baștina, satul în care locuiam, patria în care trăim.

După naționalitate, Doamna învățătoare era rusoaică, din orășelul Bairamcea, din sudul Basarabiei, dar poseda la perfecție limba română. Și unor elevi “din ruși”, cum le ziceam noi celor ce locuiau în a doua parte a satului, le explica suplimentar, în limba rusă, ceea ce nu admitea bărbatul dumneaei, Filip Țapu, directorul școlii noastre.

Nu-mi amintesc ca Doamna Învățătoare să fi venit la școală cu vreun “sfântul Nicolai” sau să ne lovească măcar cu un deget, ori să ridice vocea sau să ne numească cu diverse cuvinte urâte.

Se vede că recitam frumos, pentru că la unele serbări școlare, Doamna Învățătoare mă pregătea și recitam vreo poezie, ba chiar și un mic fragment în proză. Eram în clasa a patra și și la opt iulie, de Ziua Eroilor, cocoțat pe un mormânt, căci ceremonia avea loc la cimitir, am recitat o poezie patriotică. Am recitat cu entuziasm și patos copilăresc fiind aplaudat de săteni. Doamna Învățătoare s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap și m-a sărutat pe frunte. Acest sărut mi-a rămas un simbol pentru viața mea. Acasă am venit bucuros și mă așteptam la un cuvânt de laudă, mai ales că erau la noi și Domnii învățători Țapu. Mama îl cicălea pe taică-meu și-i reproșa că nu aveam încălțăminte, căci eram încălțat cu doi pantofi învechiți și încă diferiți. Peste câteva zile am primit primul meu cadou - o pereche de pantofi cu găurele galbene de alamă- era cadoul Doamnei Învățătoare.

Eram bun prieten cu Victor, feciorul domnilor învățători și atunci când scoteau mierea, căci Doamna Învățătoare se ocupa și cu albinăritul, eram chemat să mănânc miere. În vara anului 1938 am fost duși amândoi într-o tabără străjerească la Bugaz. Pentru prima data am văzut întinsul nemărginit și de necuprins al mării. Tot echipamentul străjeresc: cămașa alba cu stema la mâna stângă, pantalonașii albaștrii scurți, basca albă cu insigna străjerească mi le-a procurat Doamna Învățătoare, evident tot din banii ei.

Însă această frumoasă perioadă a luat sfârșit când în rezultatul examenelor de admitere am fost înmatriculat în Liceul Teoretic de băieți “Marele Voievod de Alba Iulia” din Cetatea Albă.

Aici parcă s-ar fi rupt firul ce mă lega de Învățătoarea mea. Dar tot ea a insistat la directorul liceului, domnul Mihai Istrate, să susțin examenele de bursa și astfel am fost scutit de plată pentru studii cât și de întreținerea în internatul liceului.

Fie-i țărnă ușoară  și amintire veșnică, pentru că, a căzut și ea victimă groaznicului război, refugiindu-se peste Prut în vara anului 1944, în drum s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a decedat la o vârstă de numai 38 de ani.

Aceste modeste rânduri pot fi omagiu dragii mele Învățătoare, pentru că, poate , în mine ea și-a altoit idealul ei pedagogic. Anume ea m-a învățat să privesc încrezut în viitor, să chibzuiesc adânc orice pas pe care-l fac în viață.

Ca profesor, întorcându-mă de la ore, fără regrete, calm contemplez cu credință și iertăciune că anume dumneaei îi datorez mult din cele ce a făcut pentru mine și viitorul meu.

Pot afirma cu adâncă certitudine că învățătorii de la sate au fost și sunt primii promotorii ai culturii naționale, trăgând adânci brazde în prosperitatea satelor noastre. Și pe acest ogor a trudit cu toată ardoarea și dârzenia Doamna Irina Țapu: corul satului, laureat al unui concurs la Chișinău în anul 1943, ansamblul de dansuri populare sunt tot rezultatul muncii dumneaei.

Dacă aș putea să vă întorc sărutul?

Dacă m-aș fi aflat la sicriul mult stimatei Doamne Învățătoare, i-aș fi sărutat nu numai mâinile, ci și picioarele care au alergat mult timp ca eu și mulți alți elevi să fim cetățeni destoinici și devotați pământului nostru natal. Scumpa mea, Doamna Învățătoare, imaginar Vă afirm cu adâncă gratitudine că noi, foștii elevi care am mai rămas în viață Vă suntem îndatorați pentru generozitatea de care ați dat dovadă și Vă cinstim cu pietate amintirea care va dăinui cât vom fi și noi pe acest străbun pământ.

Moș Țâmbală

Când și de unde s-a ivit la noi în sat omul acesta, nimeni nu știa. Unii presupuneau că ar fi fost un călugăr, dar după toată fizionomia lui nu prea semăna așa ceva. Purta acest nume de instrument muzical, național , dar n-avea habar măcar să îngâne vreo melodie, murmuia ceva neînțeles în sine. Chiar și un nume de botez avea, tot cam straniu- Irofte. Dar parcă numai numele îi era straniu...

Și comportarea, vorba și îmbrăcămintea ieșeau din comun. Purta pe cap un cartuz ponosit, fără cozoroc; Zicea că așa-i place, cică a fost marinat. Peste o cămașă de o culoare necunoscută îmbrăca chiar și în timpul verii o flanelă feminină de culoare roșie pe care o încheia în nasturi la spate, iar în picioare purta niște bocănei ponosiți de diferite mărimi și culori.

Cu toate că era un bărbat între două vârste, sătenii îi ziceau moș Țâmbală; purta o barbă stufoasă și încâlcită, iar mustățile îi intrau aproape în gură de lungi ce erau, avea și o privire încrucișată; vorba cea: un ochi la slănină și unul la făină și, de parcă asta nu era suficient, mai și alignea de un picior. Nu se știe de-și spăla vreodată fața, corpul, însă mâinile nu și le spăla, ca să-i fie mai cald iarna. Pe lângă toate aceste “calități” mai poseda și o vorbire calicită: nu putea pronunța sunetul “r”.

Și apoi, tot pe neștiute s-a oploșit pe lângă  Solomia, o văduvă sărmană, miloasă și blajină la sufletul ei- se vede că avea și ea un dor de miros de bărbat în casa ei. Trăia femeia într-o căsuță mică, acoperită cu stuf, ușa și ferestrele erau mici, vechi, dar îngrijite, pe fereastră se vedeau glastre cu flori ocrotite de soare de niște perdeluțe albe și curate, croșetate cu horboțică. Ținea femeia pe lângă casă câteva porumbace, un godăcel și, ca păzitor, avea un câine bătrân și negru căruia îi zicea “Țigan”.

 Irofte era un mâncăcios, nevoie mare, un fel de Flămânzilă de-al lui Creangă: la mâncare nu-i ajungea o pâine de casă. Se angajase el- căruțaș în colhoz la brigada de mecanizatori. Misiunea lui era să ducă zilnic mâncare tractoriștilor în câmp. Lelea Vasâlca, bucătăreasa brigăzii, înainte de a turna în bidoane hrana pentru mecanizatori, îi turna lui Irofte o străchinoaia de borș, căci altfel nu voia să plece în câmp. Într-o mână ținea o halcă de pâine de casă, iar cu cealaltă depăna cu iuțime borșul și se înfuria rău dacă nu i se dădea și o bucată de carne fără os.

În drum spre tractoriști trebuia să se întâmple ceva cu Țâmbală; ba îi cădea o roată de la căruță, ba i se rupea o postoroncă, ba încâlcea hățurile, ori pierdea biciușca pe care o căuta prin buruieni și totdeauna venea cu mare întârziere.

Tractoriștii glumeau pe seama lui: “ se vedea că stă în drum și ne mănâncă borșul!” Când tractoriștii prânzeau, nu uita să-i implore: “ Măi băieți, lăsați-mi și mie oleacă de borș că-mi huruie mațele de foame!”

Când spre seară se întorcea în sat, nu uita să treacă prin livezi sau vii să-și pună stomacul la cale, cum zicea el. Odată l-am întâlnit în vii, în brigada lui badea Cobaș- venise să mănânce poamă. Îl roagă pe brigadier să-i dea voie să se înfrupte și el cu “câteva” bobițe de dulceață. Brigadierul, știindu-i hatârul, i-a arătat să se așeze lângă coșurile cu poamă culeasă și să mănânce cât î-i pofta. Atâta i-a trebuit lui Irofte! Un coș cu vreo douăzeci de kilograme cu poamă a fost deșertat la iuțeală ca o zdrobitoare mecanică: punea strugurele întreg în gură și scotea cu iuțeală numai curucul. Apoi aburca în căruță și o pornea tronc-hodoronc spre sat. Încă de la poartă îi striga mătușii Solomia să-i toarne cât mai repede ceva în strachină că altfel moare de foame.

Într-o duminică îl ajunsese un dor de zeamă de pește. Își ea el fatca, un instrument pescăresc cu trei coarne de nuiele pe care se întinde o plasă și se îndreptă spre Nistru. Să prindă șuvai, un peștișor cât un deget de mic, dar gras din care se pregătește o zeamă gustoasă. Nevasta-sa, n-are ce face, și-i zice să ia cu el și purcelul ca să pască pe malul râului. Irofte îl leagă de brâul lui și coboară la vale. De fiecare împlântare a fatcei în râu scotea doi- trei peștișori, pe care-i arunca fără să se uite în spatele lui. Când a socotit că a adunat pește pentru o zeamă, se întoarce să-i strângă, văzu că purcelușul înfuleca cu poftă ultimul peștișor. Irofte al nostru, dezlegă lanțul de la brâu și îl învârte odată în sus, apoi îl trântește avan de pământ că i s-a auzit ultimul guițat. Încarcă în fatcă purcelul și-l duce Solomiei poclon să-i facă niște “lăcituli”.

- Doamne, doamne, mult chin și necaz am să mai trag eu de la tine, măi nesocotitule și nesimțitule ce ești?! Ai să mă mănânci de pe picioare! Plângea în hohote biata femeie.

- Am să te încep a mânca da de la pântece, îi replica cu haz negru moș Flămânzilă.

Toate aceste stranietăți neghioabe și nechibzuite ale lui Irofte erau cunoscute în sat și sătenii, când cineva făcea vreo gafă, ziceau că parcă ar fi Țâmbală.

Pe vremea lui Hrușciov, când se lansase acea nesocotită lozincă “ să ajungem și să întrecem America”, se făcuse multă vâlvă și în părțile noastre. Câtă gălăgie, pălăvrăgeală și vreme pierdută degeaba se făcuse în jurul acestei halucinații politice. Umblau lectorii tocmai de la Chișinău prin satele noastre ca să ticluiască oamenilor cum s-o ajungem și s-o întrecem pe această necunoscută și îndepărtată Americă. Venise și la noi în sat un propagandist dintre-aceștia. La comanda președintelui colhozului, brigadierii și șefii de echipe după o zi de muncă au adunat oamenii în casa de cultură. Lectorul vorbea, însă aproape că nimeni nu-l asculta: care moțăia în somn fiind obosit de muncă, alții discutau careva chestiuni personale, iar cei mai mulți așteptau cu nerăbdare să-și termine lectorul pălăvrăgeala, ca să plece acasă la odihnă. După vreo oră, când lectorul și-a terminat lecția, președintele a întrebat auditoriul dacă a înțeles și poate cineva are întrebări. Din sală s-au auzit răspunsuri negative. Atunci se ridică Țâmbală, se uită prin sală, apoi la președintele adunării și-i adresează o întrebare lectorului. (Vă amintiți că Irofte al nostru nu putea pronunța corect sunetul “r”)

- Apoi poate de ajuns cândva om ajunge o, da cum s-o “întlecem”?

Lectorul iarăși începe să lămurească, să demonstreze, să argumenteze aducând niște date, cifre, pe care nimeni nu le asculta și nu le înțelegea, cu atât mai mult moș Țâmbală. Când lectorul a încercat să afle dacă auditoriul a înțeles ceea ce a explicat, Irofte își expune “argumentul” său.

Apoi să știți neavoastlă că n-o mai întlecem noi pe Amelica ceea, că ne-a fi lușine să melgem înainte: nouă ni-s lupți pantalonii în fund și ni s-a vide culu…

Lectorul a rămas perplex la așa “argument”, și-a strâns hârțoagele și s-a așezat la masă lângă președinte, care și el își ascunse fața în palme. În sală pentru câteva minute s-a lăsat o liniște mormântală, apoi oamenii s-au înviorat și a izbucnit un râs homeric. Un glumeț din sală chiar a strigat:

- Ia te uită măi, ce-a mai dat și din Țâmbală al nostru! Da poate că și el are dreptate…

…

(Cu deosebită considerație, Mihai Tocaru) (culese acum câțiva ani ani buni)