Imaginea orașului Ploiești zugrăvită în proza scurtă a lui Ion Luca Caragiale

Imaginea orașului Ploiești zugrăvită în proza scurtă a lui Ion Luca Caragiale (1852-1912)

Caut casă

Caut casă cu chirie,

Caut și nu mai găsesc,

Casă bună ea să fie,

Puțini bani eu să plătesc...

E absurd ce se petrece

La noi în București;

Orașul crește, timpul trece...

Îmi aduc aminte de Ploiești;

De adăpostul de cândva,

Casa lui Hagi Ilie,

Iată ea a fost ceva;

O parte din copilărie.

Cu grădină fără fund...

Dar să o vezi sub clar de lună

Sub un disc de argint, rotund

Ce ,,cocea” gutui și prună.

Ce gutui și prune brumării

Și ce mai viță încărcată,

Petreceam cu alți copii...

Ce frumos a fost odată!

Încăperi mari cu ziduri groase,

Paralel, repartizate câte două...

Doar că soba a var miroase,

Se obeservă că e nouă...

Iar alături de perete,

Un protector nebiruit,

Fără de frică sau regrete,

În pat cândva am adormit...

Grand Hotel Victoria Română

Ș-acu pe înserate,

Intram în orașul natal;

Iar străzile înstrăinate

Mă priveau oarecum brutal.

Pomiii din margină de drum

Mă priveau ca pe un rătăcit.

Nu ma fost demult și acum

În străin loc am revenit.

Nu-s acele palpitări

Ce le-aș simți la revedere,

Din contra un val de remușcări

La tot ce-mi cade sub vedere.

Uliți triste, mirosind urât,

Mă întâmpină chiar de la gară,

Ce-am lăsat n-am regăsit

S-a schimbat din cale-afară.

Trag la hotelul Victori Română

Cândva maidanul din copilărie,

Privesc acum, o uliță străină...

... În miez de noapte- gălăgie;

Mă ridic, merg să privesc:

Măturătorii au prins un câine

Și în  dură joacă îl tot lovesc;

Petrecere ce o știu eu bine.

Apoi o ceartă-n cafenea

Parcă o ușă-i dur trântită

Se pare că s-a spart ceva,

Ieși, o femeie dezgolită,

Pe un polițist ea-l ține strâns,

El se luptă, ea nu-l lasă,

Ea e doar în cămașă, cu părul desprins

Și țipă într-una, dar, cui îi pasă?

Uf !... Niciodată nu voi uita

Ce bine m-am odihnit,

Cum am perecut noapte asta,

Cât de bine am fost primit...