Cât de fals ești?
- Cât de fals ești?
- Când?...
…
Mimare. Cât nu ar fi de banal, 69 de procente văd în aceste două propoziții- două începuturi perverse. A mima, tot ce este în esență-firesc, este o normă cu particularități universale. Măștile au fost în vogă mereu, necesare pentru spectacol, vitale pentru viață. La început a fost un joc, eram copii și jocul părea de o comoditate uluitoare. Creșteam și locul unde am copilărit a ajuns digital, nisipul virtual, iar prietenii - adversari de consolă.
Mimam viața, ca un orgasm mimat, dădeam senzația de trai, dar numai eu știam că supraviețuiam în pierdere. Eram ipocrit, simulam virtutea. Lucram la publicitate, dar uitam să mă concentrez pe produsul în sine. Ce păcat!
Jucam un fals și mai și jucam fals. Pentru că, în esență, dorința de a impresiona este și ea un fals condiționat de social. Se cereau așteptări, dar nimeni nu se întreba dacă am comandat aceste așteptări. Care așteptări, prieteni? Prieteni? Oare de ce am folosit acest cuvânt?
În carnetul cu de azi mă schimb, îmi notasem: mă voi angaja într-o relație, pași de cucerire, etc, etc. Simțeam nevoia de a impresiona. Încă un sănătos-bolnav.
Cât de fals trăiam falsul.
Accidental mă îndrăgostisem neîndrăgostit. Ceva mai târziu am primit o palmă pe post de trezire. Am căscat ochii, mă găseam în haine care nu-mi plăcuse niciodată, aveam prietenii care nu mă aveau. Am rămas atât de singur, deși, mint. Am rămas cu întrebarea: unde sunt eu, eu cel real. Cel care în copilărie spunea: da eu, când o să fiu mare, o să fiu…
Eșec.
Sunt surprins să descopăr oameni care s-au angajat să fie perfecți, atât de perfecți, încât au ajuns să creadă că chiar sunt. Confuzie, ficțiunea e luată drept real și invers. Atât de mult au jucat rolul lui Isus, încât acum au impresia că chiar călătoresc în timp, sau poate și acum 2000 de ani a existat internetul?
Acești oameni, printre care mă număr și eu, nu-și trăiesc viața decât dacă au accept de la social-media să procedeze așa sau așa. Nu-i interesează decât ce gândesc alții despre ei, și acum au senzația că pot manipula gândurile lor.
Până nu demult eram și eu angajat într-o competiție cu mine însumi. Disperat, cedam pentru că cel pe care îl dădeam drept EU era mult prea de neatins. Știam că riscam să ajung o narcisă, dacă nu-mi potoleam setea de mine.
Cerșeam… , doar că-n loc de bani, cerșeam notificări, like-uri, comentarii, etc. Peste tot vedeam un tablou: panorama cerșetorilor de atenție. Iar undeva pitit printre ei, mă ascundeam și eu- în față.
Cât costă atenția, care e prețul pentru mega și în sfârșit ce ai da să ajungi viral?
Culmea, cei care eu ajuns virali doar au dansat fără mască. Iar acum și ei se zbat ca să rămână în vârful muntelui celebrităților.
Iar acolo, spațiul este exclusiv pentru V.I.P., deci - limitat.
Nu mai e în vogă să fii tu însuți. Moda e schimbătoare, iar adaptarea- chinuitoare. Omul e setat pe veșnic ceva nou. Consumator de senzații.
Și acum, cât de fals sunt?
Suficient ca să nu mă credeți.
Jucam un fals și mai și jucam fals. Pentru că, în esență, dorința de a impresiona este și ea un fals condiționat de social. Se cereau așteptări, dar nimeni nu se întreba dacă am comandat aceste așteptări. Care așteptări, prieteni? Prieteni? Oare de ce am folosit acest cuvânt?
În carnetul cu de azi mă schimb, îmi notasem: mă voi angaja într-o relație, pași de cucerire, etc, etc. Simțeam nevoia de a impresiona. Încă un sănătos-bolnav.
Cât de fals trăiam falsul.
Accidental mă îndrăgostisem neîndrăgostit. Ceva mai târziu am primit o palmă pe post de trezire. Am căscat ochii, mă găseam în haine care nu-mi plăcuse niciodată, aveam prietenii care nu mă aveau. Am rămas atât de singur, deși, mint. Am rămas cu întrebarea: unde sunt eu, eu cel real. Cel care în copilărie spunea: da eu, când o să fiu mare, o să fiu…
Eșec.
Sunt surprins să descopăr oameni care s-au angajat să fie perfecți, atât de perfecți, încât au ajuns să creadă că chiar sunt. Confuzie, ficțiunea e luată drept real și invers. Atât de mult au jucat rolul lui Isus, încât acum au impresia că chiar călătoresc în timp, sau poate și acum 2000 de ani a existat internetul?
Acești oameni, printre care mă număr și eu, nu-și trăiesc viața decât dacă au accept de la social-media să procedeze așa sau așa. Nu-i interesează decât ce gândesc alții despre ei, și acum au senzația că pot manipula gândurile lor.
Până nu demult eram și eu angajat într-o competiție cu mine însumi. Disperat, cedam pentru că cel pe care îl dădeam drept EU era mult prea de neatins. Știam că riscam să ajung o narcisă, dacă nu-mi potoleam setea de mine.
Cerșeam… , doar că-n loc de bani, cerșeam notificări, like-uri, comentarii, etc. Peste tot vedeam un tablou: panorama cerșetorilor de atenție. Iar undeva pitit printre ei, mă ascundeam și eu- în față.
Cât costă atenția, care e prețul pentru mega și în sfârșit ce ai da să ajungi viral?
Culmea, cei care eu ajuns virali doar au dansat fără mască. Iar acum și ei se zbat ca să rămână în vârful muntelui celebrităților.
Iar acolo, spațiul este exclusiv pentru V.I.P., deci - limitat.
Nu mai e în vogă să fii tu însuți. Moda e schimbătoare, iar adaptarea- chinuitoare. Omul e setat pe veșnic ceva nou. Consumator de senzații.
Și acum, cât de fals sunt?
Suficient ca să nu mă credeți.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
daca va placut-comentati, daca nu atunci criticati.