Ce se întâmplă în drum spre București, acolo rămâne

… Am rugat-o să mă aștepte! Doar atât. Nu știam ce să fac cu mortul.

Undeva la un capăt de noapte, un cândva la o stație din Ploiești. Gara de Sud, faimoasa gară din sudul Ploieștiului și să fi fost cam la 8-9 pasageri care așteptau pofticioși micul dejun, umbre pe care n-o să le mai văd niciodată.

Soarele întârzia să apară, norii încărcați cu farduri păreau prostituați sau cel puțin alcoolizați. Circulau de ici - colo ca după narcoză, mai să cadă de pe boltă ca să doarmă pe valurile vieții sau câmpiile dimineții. Alegerea vă aparține.

Cineva fuma contagios în apropierea mea, dar nu eram bine trezit pentru o replică.
Trecuse două-trei minute… nimic. Undeva cu șapte minute întârziere veni și trenul ca o fantomă în spectacolul trezirii. Aveam noroc chior și pășeam pentru prima dată pragul unui tren funcțional. Încă aveam senzația că șinele erau cele care se mișcau. Dar asta nu era decât cenușa unei senzații arse de nou.
Primele 5 minute am făcut cunoștință cu geamurile, nu am observat decât frânturi, ochii întredeschiși în cârdășie cu picioarele au ales un alt loc, mă gândeam să mă consult cu biletul, uitasem chiar unde l-am pus, noroc că trebuie să-l prezint și asta m-a motivat să fac ceva exerciții de trezire. În câteva minute am remarcat că soarele era de mult trezit, matinal și energic. Îl vedeam poate pentru că stăteam la etajul de sus și aveam un diapazon mai vast. Cine știe?
Un cuplu, sau ceea ce credeam eu să fie cuplu, discuta rezervat în apropiere. Curios și ca un copilaș jucăuș îmi căutasem un alt loc, mai de să nu fiu indiscret, mai de hai și voi explora trenul. Că doar dacă am tot plătit călătoria, să fac cunoștință.
Locul cu numărul 14, la margine de rând. Îmi pun bagajul, cu tot cu haina ce mă însoțea nestingherită lângă mine. Îmi întind picioarele și căutam motiv să nu adorm, atât… Mă aștepta un mort…
…
În cele ce urmează cititorii așteaptă de la mine o povestioară sau ceva ce ar răsplăti ochii curioși de aventură. Mai ales că titlul își culese deja cititorii și ar fi păcat să-i dezamăgesc, dar am mai spus-o și în titlu:  ce se întâmplă în drum spre București, acolo rămâne.
Dezamăgiți vă îndreptați privirile spre alte orizonturi, deschideți noi pagini, iar pe asta o închideți afixați de neîmplinire. Cineva se încăpăținează și se mai uită odată frunzărind frazele, poate a scăpat ceva, un mic detaliu, și acum vrea să înțeleagă care e poanta. Păi în asta și constă poanta: nu există nici o poantă. Nici început, nici sfârșit, doar cuvinte-accidente și atât.