Mircea Cãrtãrescu ( favoritii contemporani) poezii sub ochii pustii...

Mircea Cãrtãrescu

CAND AI NEVOIE DE DRAGOSTE de

Mircea Cãrtãrescu

cînd ai nevoie de dragoste nu ti se dã dragoste.
cînd trebuie sa iubesti nu esti iubit.
cînd esti singur nu poti sã scapi de singurãtate.
cînd esti nefericit nu are sens sã o spui.

cînd vrei sã strîngi în brate nu ai pe cine.
cînd vrei sã dai telefon toti sînt plecati.
cînd esti la pãmînt cine se intereseazã de tine?
cui îi pasã? cui o sã-i pese vreodatã?

fii tu lîngã mine, gîndeste-te la mine.
poartã-te tandru cu mine, nu mã chinui, nu mã face gelos,
nu mã pãrãsi, cãci n-as mai suporta înc-o rupturã.
fii tu lingã mine, tine cu mine.

întelege-mã, iubeste-mã, nu-mi trebuie partuze, nici conversatie,
fii iubita mea permanentã.
hai sã uitãm regula jocului, sã nu mai stim cã sexul e o junglã.
sã ne atasãm, sã ajungem la un echilibru.

dar nu sper nimic. nu primesti dragoste
cînd ai nevoie de dragoste.
cînd trebuie sã iubesti nu esti iubit.
cînd esti la pãmint nici o femeie nu te cunoaste.

POMPEI de

Mircea Cãrtãrescu

ma plimb printre ruinele tale, femeie.
fireste, cerul este albastru, ca linga mediteranã,
dar cum este posibilã atîtã distrugere?
aleile serpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate si
        zidurile rãmase-n picioare,
pinii rãsar de unde nu te astepti, vizibili prin cîte o fereastrã, o boltã
o curte interioarã cu un ciot de havuz.
sint fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe
        tencuiala slinoasã?
menadele sînt rosu-cãrãmizii -- cu ce ruj au fost mîzgãlite?
ce amintire, din ce oras, din ce seara, le umflã sinii rotunzi?
norii trec pe deasupra ca niste furouri mototolite
furtunile trec sfichiuind bucãtile de cornisa
ca niste cearceafuri ude de transpiratie.
fireste, au mai rãmas schite vagi de tricliniu,
graminee fosnind lînga pulpa satirului--
dar unde este ruina unei guri rîzînd cu necaz si dispret,
unde sînt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde
        sînt termele
de faianta si fard ale snobismului tau?

sînt vitrine apoi, cu oamnei pietrificati, cu cîini surprinsi de
        catastrofa încolãciti
dormind sau abia fãcind ochi
cu strãzi pe unde umblam bîrfind, spunînd bancuri, punîndu-ne piedicã
uitîndu-ne prin garduri la masinile garate prin curti,
la pensionarii pictind cu terebentina si duco tablouri de gang,
totul, totul rãmas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de sist in vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi si hamali, cu nasu-n prospecte--
gãsesc uneori cîte o fibulã coclitã-n pãmînt
incolacitã de rîme si urechelnite.
rãtãcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,
        printre dãrãpãnãturile astea,
printre buzele tale, nãrile tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta...

GAROFITA de

Mircea Cãrtãrescu

Teiul Doamnei pare zugravit în cridã.
În cofetãrie intrã o gravidã.
Astfel stã la coadã între musterii
Ca o garofita între pãpãdii.
Astfel între brazii cu tulpini de cearã
Ling-un sipot dulce sade-o cãprioarã.
Checuri cu stafide doarme in vitrine.
E frigoriferul greu de savarine.
Eu la o mãsuta îmi consum frucola
Si citesc cum Nicã pleacã la Socolã,
Cã-l predau pe Creangã astãzi la amiazã.
Musterii merge, coada-nainteazã...

Rumeioara juna, cu burtica mare,
A ajuns in fatã chiar la vînzãtoare:
--Muma-mea, duduie, astãzi m-a trimis
sã îmi dai pachetul ce i l-ai promis:
patru excelenturi, doua amandine
si ilone sase, glazurate bine,
cinci cutii de friscã albã ca zãpada
si fursecuri unse gros cu socoladã.

Vînzãtoarea scoate un oftat adînc.
Pe la mese pruncii cremele-si mãnînc.
--Mergi si spune celei care te-a trimes
Cã i-am pus si nuga, un delicates,
Si cã totul face, socotit in lei,
Doar un fleac, o suta patruzeci si trei.

Lãmpile gãlbuie, de la fondul plastic,
Dau cofetãriei un lucit fantastic,
Iar copila noastrã, gales durdulie,
Vine la mãsuta-mi cu o sarailie.
Coamele ii trece dincolo de sale.
Are sub bluzita douã portocale
Iar sub gene lunge, ca de hurioarã,
O privire dulce, ca de surioarã
Si-un obraz ca luna, pal ii schînteiazã.
Musterii merge, coada-nainteaza...

Eu îmi pun sepcuta si cu forte nouã
Merg sã-l iau din stradã pe 109.

POEMA CHIUVETEI de

Mircea Cãrtãrescu

într-o zi chiuveta cãzu în dragoste
iubi o micã stea galbenã din coltul geamului de la bucãtãrie
se confesã musamalei si borcanului de mustar
se plînse tacîmurilor ude.
în altã zi chiuveta îsi mãrturisi dragostea:
--stea micã, nu scînteia peste fabrica de pîine si moara dîmbovita
dã-te jos, cãci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice si sînt pline de becuri
te risipesti punindu-ti auriul pe acoperisuri
si paratrãznete.
stea micã, nichelul meu te doreste, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cîntece pentru tine, cum se pricepe si el
vasele cu resturi de conservã de peste
te-au si îndrãgit.
vino, si ai sã scînteiezi toatã noaptea deasupra regatului de linoleum
crãiasa a gîndacilor de bucãtãrie.

dar, vai!
steaua galbenã nu a rãspuns acestei chemãri
cãci ea iubea o strecurãtoare de supã
din casa unui contabil din pomerania
si noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
asa cã intr-un tîrziu chiuveta începu sã-si punã întrebãri cu privire
                    la sensul existentei si la obiectivitatea ei
si într-un foarte tãrziu îi facu o propunere musamalei.

...cîndva în jocul dragostei m-am implicat si eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus aceastã poveste.
am iubit o superbã dacie crem pe care nu am vazut-o decît o data...
dar, ce sã mai vorbim, acum am copii prescolari
si tot ce a fost mi se pare un vis.

MICA ELEGIE de

Mircea Cãrtãrescu

iubeste-mã, pentru cã si eu te iubesc,
tine la mine, pentru cã si eu tin la tine,
soarele e galben, cerul e albastru, norii sînt albastru deschis,
deci, dragã, sã ne bucurãm de viatã

"...pîna nu se rupe funia de argint,
pîna nu se sfãrîma vasul de aur..."

cîmpiile sînt verzi, soselele sînt prãfuite
dealurile sînt aurii, viaductele de cãrãmidã respirã,
tu esti o fatã buna la sfîrsit de concediu
mama ta e o femeie de treabã.

încearcã sã te porti frumos cu mine, sã nu mã chinuiesti,
sã nu dai frîu liber agresivitãtii din tine;
nu te gîndi neapãrat la mãritis, lasã lucrurile sã curgã,
iar cînd faci dragoste, nu te gîndi cã faci dragoste.

m-am sãturat de amoruri cu pandalii--
cred cã si tu ai avut experiente din astea: muscatul pernei, ore si
                    ore de tenis doar ca sã uiti
telefoane la care tremuri ca pus în priza -- s-au dus dracului
zilele alea, s-a dus psihi-mu, coritaki-mu...

deci iubeste-mã, pentru cã si eu te iubesc,
tine la mine, pentru cã si eu tin la tine,
si chiar dacã n-avem bani deocamdatã, sã ne bucurãm de plãcerea
de a iubi, si sã ne grãbim sã trãim,

"...pîna nu se rupe funia de argint,
pîna nu se sfãrimã vasul de aur..."

STELUTE ÎN GENELE EI de

Mircea Cãrtãrescu

Ningea pe Colentina si erau stelute in genele ei.
Tramvaiul patru cotea înzãpezit la Sf. Dumitru
si erau stelute în genele ei.

Ningea, ningea, ningea pe Colentina
demult, demult...
da, dragii mosului, erau...
                erau stelute în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustata mea si pe gagica în rosu de-alãturi
tramvaiele aveau stergãtoare de parbriz si erau... hai, toti în cor:
                erau stelute în genele ei.

Eram student, era studenta
eram eminent, era iminenetã
si erau stelute în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiintate
mergeau toate pe patru roate
si erau stelute în genele ei.

Ningea usurel, cu fulgi catifelati peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzapeziti...
ea spunea ceva, dar camera mea video n-are sonor
asa cã nu mai stiu ce spunea.
Ea ma tinea de mîna si tramvaiul patru trecea
si ningea si erau... da... da, dragii mosului...

Eu eram un copil, ea era o copilã
eu stãteam la bloc, ea st^atea la vilã
si erau stelute în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum stii
dar lãsati-o baltã, copii:
erau stelute în genele ei.
CORUL: Erau stelute, erau stelute, erau stelu-u-ute
În geeeneeeleeeee eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui sã se-ncheie
dar nu înainte de-a vã da o cheie
a-ntregii întîmplãri:
                Ea e o fata de peste blocuri si mãri
                acum e maritatã, gravidã, n-are nici o importanta.
                Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.
                Acum nu mai sînt stelute în genele ei.
                Acum nu mai e nici o steluta în genele ei.
                Asa, ca sã stiti, dragii mosului.

TOAMNÃ CU LUNÃ ÎN ANII '60 de

Mircea Cãrtãrescu

Toamna cu luna
cînd porti peste pulovãr o niciodatã cãptusitã cu totdeauna
cînd stii cã ai mai iubit si ai sã mai iubesti
printre taxiuri nefiresti.

Toamna cu luna
cînd cabinele de telefon scînteiazã
cînd stii cã nimic nu dureazã
cînd pîna si vitrinele graseiazã
si vocea tremurã, si serviciile de portelan se fac zob.

Toamna de sticlã
cînd magnetofoanele se fac zob
cînd mixerele de plastic palesc
cînd aspiratorul asudã rece
cînd trusa de surubelnite hohoteste
cînd masina de spãlat cu ochiul rotund
si coniacul cu patru stele
se-ngãlbenesc si cad de pe ramura mintii mele
si toamna de vermut se crede tinarã uneori...

Noi n-o sã mai tinem unul la altul.
N-o sã ne mai facã plãcere sã ne vedem fetele, rîsetul.
Noi n-o sã ne cãsãtorim,
n-o sã avem copii
si n-o sã îmbãtrînim împreunã.
Mi-e asa de clar lucrul asta acum.
Iar vietile noastre n-or sã fie indelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie...

Toamna cu luna
as vrea atît de tare sã fim acum împreunã
sã privim vitrinele impreunã
sã numãrãm taxiurile impreunã
si sã ne ningã frunzele-ngãlbenite.

DUPA O CUNUNIE LA -21*, TOTUL SE DOVEDESTE A FI PERFECT de

Mircea Cãrtãrescu

în capot mov cu ape
cu fundã galbenã-n par
oh, cri,
cît de aproape esti de adevãr!

pisica, iubita, sotie
în papucii pufosi
oh, cri-cri,
din Coran si din Bosch

tu vii,
vii sã-ti lipesti de mine palmele sidefii...

e atît de bine, oh Doamne
atît de bine cu tine!

n-am mai citit nimic de trei sãptãmîni
iar pentru mine poezia e zero
Helespontul e pe biroul meu cu masina de scris
eu sunt Leandru si tu esti Hero.
si totusi oftez, si totusi mi-e fricã si mi-este rau...
Kitty drag, mi-e fricã de viatã
mã tem cã existãm cu adevãrat.
cã nu ne vor lãsa sa-ti mîngîi pãrul buclat
cã nu vor permite Fictiunii, Utopiei sã fie realitate,
cã vom fi prefãcuti în citate.

dau pick-up-ul tare
si la ochiul de aragaz
oh, cri,
te-nconjor de grumaz

fetitã, duduie si doamnã
din Arhipel,
cri-cri a mea
la tine vine Prerafael

sã-ti contureze carmin cu penelul
bosumflat, boticelul.

DIN NOU SINGUR de

Mircea Cãrtãrescu

soare cu dinti la intersectia din Doamna Ghica.
ne-a înghetat la toti pielicica.
trotuarul curat scînteiazã ca mica.

trec pe lingã farmacie, cofetãrie si loto-prono.
viata mea e pe stereo sau pe mono?
fredonez în gînd din lenon si yoko ono.

oh soare, în tehnometalul din colt
reversi miliardul tãu ieftin de volti,
oh, soare, soare galben printre nori dezinvolti!

din nou singur
din nou visind la...
am acum o femeie si voi avea un copil
si din nou singur.
voi mai trãi o vreme, voi fi trist pentru mãruntisuri.
noaptea, venind spre blocul meu, voi privi stelele
si voi încãrunti
si nu voi întelege mai mult ca acum.
nu sînt diferit de altii, cum am crezut.
m-am înselat.
vor trece anii, corpul se va uza, vor apãrea boli
si oricît de fericit voi fi fost va veni un moment
cînd voi spune: adio.

adio tinerete, adio viata, adio imagine, gust, miros, adio spatiu
adio structuri, energii, adio timp
sosele si magazine
adio dragoste
adio cristina
si visul va fi gata.
din nou singur, gîndindu-mã la...

oh, soare, la Fortuna au cartoane cu ouã
abia se tîrãste 109
si mi-au inghetat în mânusi lãbutele amîndoauã.

trec fermecat prin gangul bãlai.
viata mi-o amplific prin statia de tramvai
si-o aud în blocurile de sub sky.

pãrul mi-e rece ca apa-nghetatã
un balkanar trece ca o sãgeata
are turturi cafenii sub motor, sub prelatã...

mã vãd în usa de sticlã a farmaciei 111:
sînt zgribulit, neras, cu fata supta.
sînt din nou singur.
(unde e ea?)
la fiecare bifurcatie am ales.
m-am angajat pe o strada neagrã.
de-acum nu mai am ce alege.
e drumul final.
am vrut sã fiu un om bun si în parte am reusit
dar nu mi-a iesit sã fiu un om întelept
si nu am priceput mare lucru.
am vãzut un film cu o locomotivã apropiindu-se
si locomotiva a nãvãlit în salã.
mi-a fost teamã cã voi ajunge adolescent
si am avut oroare de maturitate.
acum mã plimb si visez...
de-acuma totul e hotãrît.
e drumul final.

cabine de telefon sînt trei si albastre.
alãturi tiganca vinde zambile albastre.
la electrice în vitrinã sînt albaluxuri albastre.

si iar acasa. nu am scrisori.
liftul ma suie la 8, linga nori.
am cumpãrat numai napolitane si flori.

ce liniste e în apartament.
si sînt dungi groase de soare pe bibliotecã, pe pick-up...
îmi fac un ness intr-o cescuta de Iena.
sînt singur.
mi-e somn.

PROFITEROL

Mircea Cãrtãrescu

Toamna a sosit anul acesta fulgerãtor:
mîncam împreunã un profiterol la cofetãria de vizavi de Cocor.
Cînd l-am început, era vara;
pe la mijloc linguritele reflectarã
foile carpenilor îngalbenite
spitele cãruciaorelor ruginite.

La centrul de-alaturi, unde se umplu sifoane,
roata mare, albastrã si cele douã pistoane
umflau sifoane cît niste zepeline:
cãlare pe ele, copiii ieseau plutind direct prin vitrine.

La baraca unde se-nregistreazã muzicã pe casete
difuzorul de la intrare emitea doar sonete
si pe casetele AGFA aliniate
erau înregistrate
rîsete, rîsete de femei.

La fierãrie, în truse, surubelniti si chei
se corodau în vintul rosu al toamnei
Sclipea fascinat inelul de pe degetul doamnei
care vindea broaste yale.
Canari si sticleti în colivii zburau moale.

Cînd ai înghitit ultimul strop de glazurã
se schimba ceva in arhitecturã:
pustoaicele triste
pãseau legãnat pe glezne postmoderniste;
blocurile de peste drum
aveau frontoane de roua pe colonade de fum;
iar copacii purtau frunze abundente, uscate, crocante
care cãdeau în par la amanti si amante,
frunze mirosind a diamante...

La alimentara era multa lume
cãci se vindeau ciocolate chinezesti cu alune
si adusese si vin spumos,
sampania celor de jos...

În mercerii
aveau ata de macrameuri si foarte ieftine bijuterii
iar la farmacie
cactusii din vitrinã dãduserã floare portocalie...

in fine
iatã ce mai vedeam prin perdelele în ruine:
o tigancã vînzînd la colt inele calpe,
piatrã ponce pentru talpe,
"ciunga" si "vereghete"
oja, benzinã pentru brichete
si tot ce nu-ti mai trece prin gînd...

Cele un milion de pleoape mi se inchid rînd pe rînd...

Era toamna, Cri. Erai asa comicã:
te strimbai cind înghiteai apa tonica,
mã-ntrebai de ce pe frigorifer scrie "Stella"
si dacã am citit Cortazar, "Rayuela"
si dacã e adevãrat cã nu mai esti o fetita
si dacã s-ar putea construi un minister din halvita
si dacã norii deasupra repetã evolutia speciilor
si dacã plantele au sensibilitate
si dacã e ceva real in^ catoptromantie
si dacã Trakl a fost farmacist iar Novalis geolog
si dacã exista undeva, în lumea asta vreun loc unde am putea sã ne
                ducem viata la modul nostru blînd-ticnit, inofensiv-halucinant,
                linistit-arzãtor, realist-visãtor, citind, ascultînd muzicã,
                scriind versuri, mîngîindu-ne si fiind absolut siguri cã
                niciodatã nu vom îmbãtrîni si cã moartea e o prostie si
                cã universul va rãmîne un incendiu etern, o toamna
                enormã
si dacã vei termina facultatea, si ce va fi p-ormã
si dacã mi se pare stupid
si dacã Arcimboldo, si dacã Gide...

Pe Mitropolie seara-naltã
alte turle de fetru, alte cupole de musama.
Aerul devenea cafeniu
si nici un tramvai si nici un taxiu...
Am dat mãruntisul si am plecat spre "Scala" pe jos,
asfaltul de cuart ni se lua pe tãlpi de microporos,
pãrul de struguri, de bame, de piersici iti fluturã
si-n semn cã toamna te posedã
aveai la urechi, în loc de cercei
doi paianjeni cu cruce pe doua fire de funigei,
vrãjind din picioare...

Daca ne grãbim, ajungem dupã completare.

FEMEILE de

Mircea Cãrtãrescu

femeile sînt interesante
pîna in 20 si peste 30 -- ei, da
cam 5 înainte si 5 dupa
ce pusti nu-si doreste, cînd nici nu stie cu ce seamanã "obectu"-ãla,
o muiere de 30 de ani?
ce chelios la 35-40 nu vreo o fisneata?
cînd ai grasã, vrei slabã -- cãci femeile sînt interesante
putin sub silueta si putin peste --
cînd ai avut o lascivã, parc-ai vrea, nu stiu cum,
o rusinoasã, care sã-ti spunã sã stingi lumina...

Mares si Dinu (Dumnezeu sã-l ierte)
la Dinu, într-o noapte de chef generationist
în bucãtãrie, cu pãhãrutele: "Dom'le,
cel mai misto lucru din lume e sã regulezi o femeie, sã asa si pe dincolo
si asa, si altfel" -- si douã ore au vorbit doar de asta, cu detalii,
motanii...

femeile sînt de fapt la fel ca noi
sînt si ele curioase ca noi
stii, te uiti la una pe stradã sau în tramvai
si te gîndesti: dom'le, cum ar fi?
asa se gîndesc si ele.
Si cum gãsesti bãrbati sfiosi ca niste fetite
asa gãsesti si fete care gata la fermoar
cînd rãmîn singure cu un tip.

Radu (la Rahova, într-o searã rece
la o bere la halba, si mai rece):
"24? Tu vorbesti serios? Pai eu la 24
mã sãturasem de gagici, avusesem cãcãlãu..."
si-apoi, jucîndu-se cu bricheta: "Uite care-i treaba:
poti sã fii cine-ai fi, o muiere nu stã cu tine
dacã nu simte c-o stãpînesti
poti s^a fii cel mai mare mahar sau geniu,
facu-le si dregu-le..."

femeile nu sînt oameni
nu te poti întelege cu ele
asta afli mai ales dupã-nsurãtoare
sã vezi porumbita ce vînt îsi ia
ce strigã la tine
ce program face cu tine...
e drept cã atunci
nu mai e acelasi lucru.
dupã cinci ani de convietuire cînd îi pui mîna
pe fund, parc-ai pune pe-al tãu.

Dom' Nichi, la Berlin (eu si Traian
ascultîndu-l cu votcile-n fatã):
"Ãsta e ca si cu femeile: cînd vezi pe stradã una
cu dunga ciorapului putin într-o parte
îtî dai seama cã e acolo ceva în neregula,
ca e abordabilã.
Corectitudinea perfecta inhibã, si la femei
si într-o opera."
Si noi: "Excelent,
excelent, dom'profesor!"

femeile splendide si femeile urîte
sînt O.K.
fereste-te-n schimb
de fata obisnuitã, care, în blugi si tricou
stã, nici urîta si nici frumoasã
în statia de tramvai.
Ea-i ca si tine si te as^teaptã.

MIROS DE FRUNZE USCATE de

Mircea Cãrtãrescu

miros de frunze uscate...
am avut odatã o pri-prietena...
eram atunci un licean, si odatã i-am spus
ca sã fac pe nebunul (eram poet): "stii,
eu vãd mai multe culori decit altii", iar ea,
M., mi-a rãspuns "pai de ce
nu consulti un ocultist?", dar pe bune,
fara misto... miros
de focuri de frunze uscate prin curti, pe Barbu Vãcãrescu,
pe linga ISPE...

împodobeam atunci toamna cu diamante: o gagicã
mi se pare cu plete (sau manusi?) de diamant
totul era de diamant pe atunci
si dacã oamenii defecau
fãceau diamante, zornãind în closet, si
dacã pomii aveau frunze, trebuia
ca ele sã fie de diamant.

plîngeam bãtind la masinã poeme
dar femeile din ele erau inv-inventate
nu stiam sã fac dragoste, încercasem
si nu reusisem, pusti
pusti gelos si zãlud... cenaclist de luni...
studinte...
ce dulce sâ mîngîi o fata intre picioare
cind e goala si foarte, foarte umana
nu "femeie"
si cînd e toamnã afarã, si daca geamul ar fi transparent
ar trece prin el mirosul toamnei: fru-
frunze uscate si limbi rosii de foc
prin curti...

sexu-i complet aiurea în carti si in filme-patima
fucking 'n' sucking
nebunie
cind e de fapt atît de dulce si trist
si corpurile sînt atît de cuminti
e si fucking 'n' sucking
dar în general
si mai tot timpul
e... altfel, e...

Mir-Mir--asa îmi spune ea
si cînd sînt sucarit îmi apune Mir-Mir.
in lift, cînd ne-ntoarcem din oras
si cind au furat iarãsi becul
îi pun o mîna pe fund si-i spun fioros: "gata,
nu mai scapi... te violez!", iar ea intrã in joc:
"ia mîna, domnule, sau te pocnesc de nu te vezi!"
si-n fata usii
descuiem si ne pomenim in cãsuta noastrã ticnitã
si ne doare-n dos de toti si de toate...

iar acum marele maestru al finalurilor
de poem, vã propune
un final perfect de poem:
"ah, mirosul de frunze arse,
de foi arse prin curti,
de foi de diamant din 'Aer cu diamante'..."

SÎNT GELOS, LUA-M-AR NAIBA... de

Mircea Cãrtãrescu

Sînt gelos. Stiu cã nu e frumos
Stiu ca nu-i de folos, si cu toate astea sînt gelos.
Sînt gelos cînd fac baie,
cînd rîsnesc cafeaua, cînd mã-ntorc prin ploaie
De la serviciu
Cînd ascult vreun disc cu Baniciu.

Sint gelos cînd mã piaptãn si cînd îmi trag pantalonii
Si cînd apar la TV, cînd privescc pietonii
Ce se holbeazã la B.C.U.
Cînd vãd damele din fata hotelului Bucuresti, care nu spun nu
Si se duc cu baietii
Dacã primesc marafetii.

Î'mi pare rãu, dragoste, asa sînt, nu pot fi altfel,
Nu mã pot stãpîni sã nu te vãd la altul în brate
Nu pot sã-mi stãpînesc chinul ãsta interior
Sã nu-ti fac reprosuri cînd vii tîrziu...
Mi-e fricã atunci cînd esti prea veselã
Si m-apucã dracii cînd te vãd amãrîtã
Si mã gîndesc: hait! acum a fãcut-o!
Hait! A fãcut-o, e clar!

Sînt gelos. Stiu cã nu e frumos.
Stiu cît sînt de hidos, si cu toate acestea sînt gelos.
Sînt gelos cînd mã duc la dentist
Cînd vorbeste la "Actualitãti" vreun iredentist,
Sînt gelos cînd facem dragoste si cînd dorm
Sînt gelos, enorm!
Mã gîndesc cã se stie si cã amicii mã privesc cu milã,
Î'ncerc sã te fac sã te trãdezi prin metode subtile,
Fac pe liberalul în probleme sexuale
Te privesc in ochi, te rog sã nu mã minti,
Stau imbufnat cîte o dimineata întreaga
Si nu mai sînt eu însumi, nu mai sînt eu însumi, dragoste!

Sînt gelos cînd bat la masinã
Sînt gelos cînd îl citesc pe Musina
Sînt idiot de gelos cînd în Kundera toti se culcã
Cu toate, si cînd în decor Ioana Bulca
recitã ceva
Sînt gelos cînd tai un calup de halva.

Gelos cînd ud florile, cînd strãnut
Bãnuiala mã strînge de git
Scenariile mã înnebunesc
Posibilitãtile, probabilitaile mã aiuresc,
Sînt gelos cînd mãnînc
Si îmi musc unghiile si mã foiesc si plîng...

Îmi pare rãu, dragoste.
Asta e.

IARNA de

Mircea Cãrtãrescu

Iarna, în lumina albastrã a aragazului
stãm in bucãtãrie
vorbim discutii pînã spre dimineatã...
Focul albastru pîlpîie la cele patru ochiuri
si noi stãm fatã-n fatã, cu pahare aburite în mîini
si ne-apucã, asa, ne cuprinde un farmec...
vorbim în semiîntuneric
nu ne privim in ochi
ne spunem ce n-am fi visat sã ne spunem vreodata...
Privim focul albastru cu vinisoare roscate
simtim cãldura,
ne apucãm cîteodatã de mînã
si-ncepem iar cu autoanaliza sau cu micile bîrfe sau
fireste, cu situatia.
Geamurile înghetate pîna sus
cîteodatã le mai deschidem
cînd se face prea cald
si aerul negru de-afarã se umple de aburi
Toate luminile sînt stinse la blocul de vizavi
toti dorm.

La lumina albastrã a aragazului
bucãtãria noastrã micuta se face si mai micã
ne-mbracã strîns, iar noi vorbim discutii
si sîntem unul singur
cu adevarat noi sîntem unul singur.